Cand vom creste mari...

Era ziua mea, acum cativa ani, cred ca vreo 6. Am primit de la Dragul meu un cadou. Ceva simbolic. Eram tineri, incercam sa ne cladim viitorul. Si astfel a aparut o expresie  ce o foloseam destul de des. "Cand vom creste mari". Orice neajuns intampinam stiam ca se va rezolva "cand vom creste mari". Asa si cu cadoul meu. Era ceva ce urma sa se materializeze "cand vom  creste mari". E vorba de aceasta masinuta.

Mi-a daruit-o zambind, spunandu-mi:" Azi imi permit sa iti fac cadou masina ta preferata, doar ca jucarie, dar cand vom creste mari iti voi cumpara una adevarata :) " Era un vis frumos. O masina sport, masina celor lipsiti de griji, tineri si dornici sa-si traiasca viata la maxim. De multe ori am privit-o si ma lasam purtata de ea cu cea mai mare viteza. Zburam la volanul ei si depaseam orice problema, grija sau indoiala. O conduceam spre maturitate. Era vehiculul ce ma ducea spre momentul cand voi fi mare.
Ce insemna atunci pentru noi asta?
Insemna ca era necesar sa avem anumite lucruri pentru a ne implini viata si a ne considera la randul nostru impliniti.
Trebuia sa detinem o masina (de preferat aceasta, pentru ca o placeam eu), trebuia neaparat parcata in curtea casei noastre, unde ne vom intoarce in fiecare seara, dupa ce am terminat inca o zi la serviciu, bineinteles serviciu ce ne ofera toate satisfactiile, atat financiare cat si sufletesti.
Nu aveam un termen precis pentru cand vom creste mari. Nici ce varsta trebuia sa avem. 30, 40, 50 de ani. Nu era clar dar stiam ca se va intampla.
Si au trecut anii. Ani in care foloseam in continuare expresia atunci cand nu puteam sa avem ce ne doream. Pana intr-o zi...
Intr-o zi cand am deschis ochii si langa mine dormea linistit puiul meu. In burtica dadea din picioruse (felul lui de a spune "Buna dimineata") a doua mogaldeata ce asteapta sa vina pe lume. Si deodata m-am simtit mare. M-am simtit mai implinita ca oricand.
Nu aveam masina dorita. Singurul vehicul cu roti din casa e caruciorul. Il conducem pe rand cu multa fericire in suflet. Daca vom avea candva masina sigur nu va mai fi una sport. Acum calatorim prudent si cu centura pusa prin viata. Doar inima ne prinde viteza nebanuita pentru ca e plina de iubire. Casa nu avem nici acum, dar avem ACASA.

Iar masinuta visurilor mele nu mai reprezinta un simbol si un vis. Suntem deja mari. Ea a devenit ce era menita sa fie de la inceput: o jucarie. E jucaria visului nostru implinit.

Iar cand vom creste mari s-a transformat intr-un firesc toate la timpul lor.

Va pup!

Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie

Draga mea tara,
Tara lui Eminescu, Maiorescu, Antonescu, Slavici, Stanescu, toti Petrescu, Arghezi, Creanga. Chiar si a lui Eliade, Caragiale, Brancusi, Vuia, Babes, Paulescu. Tara mea si a copiilor mei.
Azi lumea iti zice "La multi ani!" Nu am sa-ti spun asta. Pentru ca stiu ca o sa traiesti mult si bine. Desi esti bolnava de multi ani, suferi si orice "doctor" nu ti-ar mai da mult timp. Tu vei continua sa traiesti ca o baba ghiftuita. Din pacate infectezi pe cei care te populeaza cu "Sindromul emigrarii in masa". Care sunt simptomele? Saturatie, lipsa sperantei, lehamite, gust amar, trai la limita subzistentei.

Asa ca "Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie?"

SA TE VINDECI!

Suntem mii, copiii tai, care vrem sa te ajutam. Iti intindem bratele si sufletele. Vrem sa te ridicam sa nu mai stai ingenuncheata. Vrem sa iti revezi adevarata valoare. Sa reincepi sa fii "mama cu amor".
Iti doresc ca noi miile sa ne inmultim, sa devenim milioane, sa ramanem copii buni care nu-si parasesc caminul la greu ci incearca sa-l faca mai bun.
Iti doresc ca intr-o zi sa te poti privi din nou in oglinda si sa fii mandra de tine si de puii tai.
Iti doresc sa incepi sa-i recunosti printre copii tai, pe cei valorosi si sa-i imbratisezi cu drag, sa le cultivi visele si sa le cresti aripile. Poate asa, chiar daca vor zbura spre soare se vor intoarce mereu acasa.
Iti doresc sa-ti reamintesti "dulcele grai romanesc". Sa-i inveti pe cei mici sa-l vorbeasca, auda, citeasca, scrie, corect si cu mandrie.
Iti doresc sa-ti amintesti de traditiile tale de mostenirea ramasa de la urmasii nostri. Sa le pretuiesti si sa le dai mai departe.
Si asa cum vreau sa ai grija de copii tai cei tineri, sa nu-i uiti nici pe cei trecuti prin viata. Ei nu mai au la fel de multi ani ca tine. Si poate au experienta dar tot au nevoie de mama lor, tara lor de bastina sa le intinda o mana de ajutor si sa le faca ultimele zile mai insorite si mai senine.

"Dulce Romanie, asta ti-o doresc!"

Esti tara copiilor mei. Si chiar daca ei poate vor zbura spre alte meleaguri, sau nu, eu voi incerca sa ii fac sa fie mandri de tine oriunde ar fi. Chiar daca esti inca bolnava si in agonie.

Asa ca VINDECA-TE! Accepta ajutorul si "La trecutu-ti mare, mare viitor!"

Din nou pentru tine, puiul meu

La catva timp dupa ce ai aparut in viata noastra, ti-am scris cu inima deschisa si cu sufletul plin de fericire. De atunci am trait cea mai frumoasa perioada din viata mea. Alaturi de tine m-am descoperit si am crescut impreuna. Mi-am reamintit poezii ce mi-au fost spuse de mami si bunica, am redescoperit ca nu am voce dar ca ador sa cant, am invatat sa numar din nou, sa deosebesc culorile, cum fac toate animalele (si cand spun toate, ma refer chiar la TOATE pentru ca a trebuit sa imit inclusiv hipopotamul si crocodilul si recunosc, a fost o provocare). Insa cel mai important lucru am invatat sa iubesc. Si te iubesc puiul meu mai mult decat orice sau cum iti spun in fiecare seara mai mult decat toate stelele de pe cer!

M-am hotarat sa-ti scriu din nou pentru ca simt ca iti datorez o explicatie. Peste putin timp vom fi din nou binecuvantati cu un puiut. A fost hotararea noastra, a lui mami si a lui tati si simt ca nu e corect ca nu te-am putut include in decizie. Nu vreau niciun moment sa crezi ca am simtit ca nu ne esti de ajuns. Esti Unicul, Cel mai si Totul. Ai fost minunea noastra de la inceput si te pretuim zilnic. Noi avem acum sentimente egoiste. Ne bucuram nespus ca vom avea ocazia sa traim de doua ori aceste clipe minunate. Vom impartasi de doua ori cea mai pura dintre iubiri, vom creste a doua oara, vom putea cunoaste doi oameni deosebiti (pentru ca stiu ca asta veti deveni) si desi credeam ca nu este posibil fericirea ni se va dubla.

Pentru tine, puiul meu inceputul de drum poate nu va fi asa frumos. Poate te vei simti dat la o parte, poate vei simti ca ti s-a luat ceva ce iti apartinea doar tie, poate nu vei putea sa intelegi de unde a aparut si de ce nu mai esti doar tu cu tati si mami.

Vreau sa-ti spun de ce ma bucur ca vei avea un fratior. Nu vei intelege inca, dar in timp sper sa-mi dai dreptate.
Iti fac cadou un cel mai bun prieten pe viata. Pentru ca asa va fi. Eu nu am frati sau surori, dar am observat ca e o legatura aparte. Orice s-ar intampla intre ei legatura de adevarata prietenie nu se rupe.
Iti ofer un partener de joaca ce are un avantaj fata de alti copii, il iei cu tine acasa.
In adolescenta chiar va fi cineva care te va intelege pe deplin cand te vei plange cat de invechiti, absurzi si imposibili suntem eu si tati.
Nu in ultimul rand, iti ofer un sprijin. Va veni vremea cand vom fi batrani si nu vreau sa iti fim o povara. Vreau sa ai o persoana cu care sa imparti "responsabilitatea" de a avea grija de noi.

Va iubesc deja la fel pe amandoi. Tie, dragul meu puiut, iti voi ramane mereu recunoscatoare pentru ca tu ai fost cel care m-a transformat din femeie in mama si pentru mine asta a fost cel mai frumos cadou!

Te iubesc acum si intotdeauna!

Va pup!

Primele ganduri pentru puiul meu le puteti citi aici.

Barbatul perfect

Barbatul perfect are la brat o femeie desteapta. Sau altfel spus, o femeie desteapta are alaturi un barbat perfect.
Barbatul perfect nu e intotdeauna mai frumos ca al vecinei dar e mereu al tau.
Barbatul perfect miroase a dragoste si cafea.
Barbatul perfect iti spune te iubesc de o mie de ori in mintea ta, in realitate iti arata zilnic.
Barbatul perfect e liber, liber sa traiasca si sa aleaga pe cine iubeste si e perfect ca te-a ales pe tine.
Barbatul perfect nu uita niciodata cine ai fost, cine esti si cine vrei sa fii.
Barbatul perfect e in primul rand OM.

Cautam disperate prin viata un barbat perfect. Pe ACEL print, emir sau Fat-Frumos, care a fost zamislit dupa chipul lui Adonis, uitand ca noi nu suntem toate Afrodita.
CEREM sa fim iubite, apreciate, respectate...uitand sau poate nu am reusit niciodata sa ne iubim, sa ne apreciem si sa ne respectam noi insene.
VREM sa comunice cu noi sa ne spuna ce are pe suflet, desi uneori tacerea noastra e punctul dintre propozitiile lui.

Eu am gasit barbatul perfect pentru mine. De la inceput? Cu siguranta nu! Au trecut ani de zile pana sa-l descopar in barbatul ce imi era de mult timp alaturi. Ne-am schimbat in timp e adevarat, dar nu aceasta schimbare a contat. Mi-au trebuit multi ani sa descopar definitia "perfecta" pentru cuvantul PERFECT.
Ce inseamna sa fii perfect? Perfect pentru cine sau in ochii cui? Sunt eu perfecta? Am stat si m-am analizat mult timp. Ma cautam in ochii mei in fiecare dimineata si nu gaseam decat defecte si muuuuulte lucruri de corectat. Pana intr-o zi...

Ma intorceam de la maternitate. Imi era frig si foame. L-am pus pe bebe in patut si m-am dus la baie. Asteptam cu nerabdare sa fac un dus la mine acasa. M-am dezbracat si m-am uitat pentru prima data in oglinda. Nu mi-am mai recunoscut corpul. Era complet schimbat. Burta imi era inca mare si daca nu as fi fost sigura ca mi-am tinut puiutul in brate, as fi asteptat sa ma loveasca usor cum o facea acum cateva zile. Am pus mana pe mine sa fiu sigura ca nu visez. Am ridicat ochii. Nu puteam sa ma mai privesc. La fata acelasi dezastru. Cearcane care nu stiu de unde incepeau si unde se terminau. Parul nu imi era spalat de cateva zile si cum am stat mult cu capul pe perna imi era incalcit la spate asa de tare parca cineva mi-a pus un pachet de guma in el. Pe langa toate astea facusem o alergie si eram toata rosie si aveam bubita langa bubita, parca eram un ciorchine.
Am inchis ochii. Nu vroiam si nu mai puteam sa ma privesc. Am simtit ca ma pupa cineva pe fata. Era Dragul meu. Imi zambea. Si pentru prima data m-am privit cu adevarat in ochii lui. Oglinda lor imi prezenta o alta imagine. In ei eram PERFECTA!

In acel moment "PERFECT-UL" a capatat sens. Era o mogaldeata mica ce dormea linistit si care in cateva zile de viata a reusit ceva extraordinar. Mi-a daruit BARBATUL PERFECT, tatal lui, si ne-a facut viata... cum credeti?... PERFECTA!

Va pup!

Si te iubesc...

Se intampla uneori si asta. Se intampla, ca femeia pe care o cunosti atat de bine sa se transforme. Din sotia ta intelegatoare, prietena ta si mama copiilor tai, sa devina o tata, o femeie obosita care-si varsa nervii, frustrarile si toanele pe tine. Totul incepe ca o zi obisnuita. Ai terminat lucrul si astepti cu nerabdare sa te intorci acasa. Totul decurge normal pana cand spui ceva. Nimic nou, jignitor sau nelalocul sau. Insa acel "nimic" declanseaza o avalansa. O avalansa de cuvinte, tipete, lacrimi, reprosuri si suspine, toate sub ochii incremeniti in mirare. De unde pana unde? Ce am facut, ce trebuia sa fac si mai mult ce naiba se intampla?
As vrea sa pot explica. Imi aud vocea si aud cuvintele pe care la rostesc dar nu ma recunosc. Asa cum, cu ceva vreme in urma nu te recunosteam pe tine cand te-ai suparat pe nu mai stiu ce motiv. E normal, e firesc,in cuplu apar asemenea momente. Imparti totul cu persoana de langa tine, zi de zi, asa ca uneori e usor sa te razbuni pe el ca te-ai enervat de cu dimineata la cafea, poate pe un gand care nu-si avea locul sau pe un vecin care renoveaza de sase luni un apartament minuscul...

Dar, daca e firesc, atunci si urmarea fireasca ar trebui sa fie impacarea. Cum? Esti asa evoluata si iti dai seama imediat ca ai gresit si iti ceri scuze. Ar fi perfect. Dar daca te impotmolesti in propria ta tirada? Te autoamagesti ca totusi ai dreptate si el trebuie sa realizeze asta. Ca doar nu ai innebunit peste noapte!
Si il lasi sa plece. Nervos iti intoarce spatele. Tace si pleaca sa se calmeze si mai important sa te lase pe tine sa te calmezi. Dar nu!
"Unde te duci? Nu am terminat de vorbit cu tine! La asta s-a ajuns? Nu mai ai rabdare nici sa ma asculti? etc"
Cu toate astea usa se inchide. La camera, la casa sau pur si simplu usa spre intelegere. Ramai debusolata. Acum ai vrea sa te duci sa-l iei in brate, sa te cuibaresti la pieptul lui si sa plangi. "Iarta-ma iubitul meu! Te iubesc mult!" Cuvinte surde ce raman suspendate in mintea si in inima ta. Iti spui resemnata: "O sa-i treaca. Nu e un capat de tara!" Iti calmezi nervii si astepti. Astepti un sunet, un semn, o privire, un zambet.
Intr-un final il auzi. S-a intors. Vrei sa fugi sa i te arunci in brate. Dar astepti. Ce? Astepti sa-si ia zborul orgoliul? Parca e o musca ce nu se da batuta. Tot vine si te bazaie de fiecare data cand vrei sa faci un pas. Iti ti respiratia si asculti cu sufletul fiecare miscare. Apare. E calm si iti zambeste. Dintr-o data nu mai exista nimic decat el! Ce a fost in capul tau? Zambesti si tu sau ti se pare. Nu stii pentru ca ai uitat sa mai respiri si acum doar la asta te gandesti. Dar spune ceva! Dai musca la o parte si soptesti: "Iarta-ma..."
Te ia in brate si iti sopteste:" Esti o ciudata! Ai toane, ai nervi, esti cea mai incapatanata persoana pe care o cunosc. Ai dreptate rareori dar nu recunosti niciodata asta. Reactionezi impulsiv. Ma enervezi uneori ma duci la exasperare. Alteori esti ca un copil pe care l-as alinta mereu dar nu cumva sa-i iau jucaria. Dar esti cea mai buna prietena a mea. Esti sufletul meu si te iubesc..."

Tata, iata fiica ta!

Saru'mana draga tati,
Sper ca aceasta scrisoare sa te gaseasca bine, fericit si linistit. Iti scriu in acest fel pentru ca asa m-ai invatat tu. Imi e foarte dor de tine. Cat timp a trecut de cand nu am mai vorbit? Poate a fost ieri sau a fost acum o viata? Calendarul imi arata ca azi se implinesc 17 ani de cand te-am tinut ultima data in brate.  Imi amintesc perfect privirea ta, inainte ca viata sa inceapa in alta parte pentru tine. Era induiosatoare, plina de dragoste dar si de frica. Multa vreme am crezut ca atunci am putut sa-ti citesc frica de moarte in ochi, dar acum stiu ca iti era frica de ce o sa se intample cu mine dupa ce tu nu vei mai fi...
Stai linistit taticule scump. Sunt bine si in fiecare zi incerc sa te fac sa fii mandru de mine. Si nu mai sunt suparata ca ai plecat asa de repede de langa mine. Pentru ca stiu ca niciodata nu m-ai parasit.  Ti-am simtit mereu prezenta in tot ce am facut si in toate momentele din viata mea.
Aici, unele lucruri s-au schimbat altele au ramas la fel. Ce as mai rade de tine daca te-as vedea cu un telefon mobil! Sa nu mai spun un smartphone. Cred ca si acum  m-ai suna in fiecare seara la 11 sa vezi daca sunt in pat. Da, cred ca ti-ar placea lumea noua! In schimb restul a ramas la fel. Oamenii sunt tot oameni, ziua e tot zi si noaptea e tot noapte.
Eu si mama am facut ce am putut mai bine sa supravietuim. Si suntem bine acum. Am o familie si un baietel minunat! O si Damian iti seamana asa mult! Ai trait mereu in inima mea, dar acum te vad in fiecare zi in ochii puiului meu.

Iarta-ma tati drag pentru ca multa vreme am fost foarte trista. Si acum consider plecarea ta o nedreptate. Poate o sa-mi explici odata de ce trebuia sa fie asa...Dar pana atunci ma doare inca. Imi e dor de tine zilnic. Imi lipsesc sfaturile tale. Imi pare rau ca nu m-ai putut ajuta cand am devenit tanara femeie. Sunt convinsa ca nu faceam atatea greseli daca erai langa mine.
Stii am pastrat o geaca de a ta. Tii minte ca nu-mi placea cum miroseai pentru ca fumai? Ei bine, s-a pastrat asa bine mirosul si de cate ori absenta ta devine prea dureroasa, imi ingrop fata in ea si pur si simplu am impresia ca adulmec iubire. Aveai atata de multa pentru mine, incat e de ajuns sa inspir o data mirosul tau, care acum il ador, si sa ma simt iubita si ocrotita pentru o viata intreaga.
Uneori ma simt vinovata ca viata mea decurge normal si imi reprosez momentele de fericire. Dar nu te-am uitat nicio clipa. Ai continuat sa traiesti prin mine. Imi place sa cred ca ma poti vedea. Ca ai plecat intr-o lume mai buna, dar nu stiu... Totusi, adeseori o adiere de vant sau un ras de copil imi dau o exaltare in suflet si te simt.
Nu stiu unde esti, asa ca adresa de pe plic va fi inima mea pentru ca de cate ori te caut, acolo te gasesc.
Te iubesc mult, taticul meu scump!

P.S. In poza esti tu la doi ani.

Va pup!

Eu si cu mine

Si uite asa intr-o zi cu soare(sau ma rog, era innorat...detalii), m-am hotarat sa imi creez un blog. Nu am studii de specialitate, nu ma tin cea mai desteapta de pe lume, nici nu am pretentia ca am ceva de spus. Atunci de ce scriu? As putea la fel de bine si poate cu o rata mai mare de succes sa tin un jurnal personal... Imi place sa cred ca scriu pentru mine si pentru toata lumea si...pentru nimeni. Stau intr-o zi, in mica "pauza" ce mi-o iau de la a fi mama (momentan doar asta sunt) si privesc un ecran, care parca ma indeamna sa-mi folosesc, daca nu mintea, macar degetul opozabil. Si iata rezultatul. O avalansa de idei exprimate pe hartia electronica. Uneori imi iese, alteori, nu. Dar, imi place!

Asa ca astazi, privind obsedant ecranul din fata mea, m-am hoatarat sa scriu despre...MINE. Mi-am dat seama ca multi dintre voi mi-ati oferit un vot de incredere urmarindu-ma prin acest blog. V-am dezamagit? Sunt convinsa! Dar pana la urma cine sunt eu? O alta blonda printre bruneti.
In ultima vreme ma definesc ca mama, mama unui baietel incredibil, minunea mea de zi cu zi, cum imi place sa-l numesc. In rest? Sunt femeie... Oh, da! Asta sunt! Nu doar genetic, ci cu toate calitatile si defectele. Am acumulat pana la varsta asta, toate toanele, experientele, sclifosenile si complexele ce definesc o femeie.  Pe carte mea de vizita, de asemenea scrie sotie. Asta sunt mai putin. In noua ani de casnicie m-am rezumat in a fi amanta si bun prieten. Barbatii ma aproba, femeile sunt impartite in tabere. Ei ce sa faci? Nu poti sa le ai pe toate. Femeie de cariera? Imi vine si mie sa rad... "Cariera" mea e pe "hold". Nu e si nu a fost niciodata o prioritate. Vom vedea, poate o sa ajung si eu cea mai buna mediocra.
Si atunci, ce ramane de spus despre mine? Ce iubesc si ce urasc.
Iubesc: viata, cartile si o bere rece.
Urasc: aroganta, puterea si violenta.
Sunt iritanta, uneori cu toane, alteori geniala (rar modesta), dar sunt cea mai fericita pentru ca in fiecare zi am ocazia sa fiu EU!

Va pup!

P.S. Imi ador baietelul!

Martorii unei vieti

De ce iubim? De ce nu putem trai decat inconjurati de oameni? De ce nu putem sa fim tristi singuri? De ce nu putem fi fericiti singuri?
Suntem  o specie evoluata. Putem face mii de lucruri, putem crea totul din nimic. Putem sfida moartea si gravitatia. Cu fiecare secol ce trece, specia umana a evoluat. Cel putin din punct de vedere tehnologic. S-a pastrat o singura constanta: frica de singuratate!
M-am intrebat de ce? De ce nu simtim ca am trait o viata implinita daca nu am iubit pe cineva? De ce nu putem si nu avem nici macar vointa de a incerca sa suferim de unii singuri? De ce ne e frica sa traim doar cu noi insine? Dupa mult timp am ajuns la o concluzie.Concluzia mea nu are nimic de a face cu "bla-bla-ul" psihologic cum ca "omul este o fiinta sociala". Nu vreau nicidecum sa-l contrazic pe Aristotel! Intr-adevar omul este destinat traiului alaturi de semenii sai. Va cauta intotdeauna compania unui grup, mai mic sau mai mare. Are o trastatura importanta de caracter, si anume, sociabilitatea. Avand si ratiune, poate sa aleaga daca doreste sa-si petreaca viata inconjurat de semenii lui sau nu. Dar cine nu alege asta? Cei ce nu, sunt "exceptiile care confirma regula", vorba aceea.
Eu cred ca avem nevoie de MARTORI ai vietii noastre! Nu suntem in stare sa ne constientizam nimicnicia. Nu putem si nu vrem sa credem ca suntem doar noi si ca viata noastra nu inseamna, de fapt, nimic pentru nimeni. Asa ca ne alegem un martor, o persoana care sa ne priveasca zi de zi, pentru tot restul vietii. Vrem sa avem cui impartasi clipele, care insumate devin o viata. Si astfel, continuam sa traim pentru noi dar "obligand" cealalta persoana sa priveasca, sa se implice si la final sa ramana o dovada a existentei noastre. Reciproca e valabila. E un drum cu doua sensuri.

Il iubim? DA! Il vom alege pe acest criteriu: iubirea. Daca nutrim astfel de sentimente pentru el inseamna ca el e alesul. Ne amagim ca iubirea este o conditie "sine qua non". Este un sentiment ce ne face intr-o anumita masura superiori. Nu o simtim din reflex, alegem sa iubim. Insa, atunci cand dispare sau se estompeaza putini dintre noi alegem sa luptam pentru ea. S-a incheiat un capitol, trecem la altul. Ca atunci cand citesti o carte si intorci pagina dupa  pagina, fara regrete atsteptand nerabdatori finalul. Dar in viata nu ar trebui sa fie asa. Trebuie sa ne bucuram si sa savuram fiecare cuvant, rand si cand terminam o pagina sa facem o pauza sa retraim momente, clipe si simtiri. Finalul va veni oricum prea repede.
Trebuie sa luptam pentru iubire, sa incercam sa o reinviem in fiecare zi. E simplu? Nu! E foarte usor sa traiesti. Timpul trece orice am face noi. Timpul in doi insa, are capacitatea sa se opreasca, sa se dilate sa zboare pe nesimtite. In doi, intr-o echipa viata capata sens. E un film intim dar care are spectatori.
Avem un martor al vietii noastre. Merita sa luptam pentru el. Va fi o lupta zilnica pentru a mentine iubirea, pentru a-l pastra interesat.
Lupta cu cine?...cu tine insati...

Va pup!

Bacovia, permite-mi sa te citez...

Oh, ploua! Pe o vreme ca asta obligatoriu iti amintesti de Bacovia. Si privesti afara si vezi miile de lacrimi ce curg din cer. Asa ca ce diferenta poate face lacrima din coltul ochiului tau? Te lasi cuprinsa de  melancolie, parca o baba lasciva te prinde in bratele ei grase si nu-ti mai da drumul. Si te cufunzi, mai mult si mai mult in tristete.

Vai, ploaia asta, bat-o vina! E frumoasa, nu spun nu, si unii ar spune chiar binevenita, dar mie imi rascoleste tot sufletul. Fiecare picatura ma loveste si imi trezeste un sentiment gri. Viata se spune ca e alcatuita din nuante de gri, eu o consider colorata plina de culori tari. Azi nu! Azi ma las imbratisata de melancolie.
Privesc pe geam si imi dau seama ca ceea ce simt e de fapt: DOR! Ador cuvantul asta! Spune atat de multe!
Si asta e, MI-E DOR!
MI-E DOR de mine. MI-E DOR de el. MI-E DOR de noi. MI-E DOR de iubire si de suferinta. MI-E DOR de sentimente nebune. MI-E DOR de cei  ce nu mai sunt. MI-E DOR de cantec si de poezie. MI-E DOR de fericire.
Cand va aparea curcubeul, voi zambi, si imi va fi dor de ploaie!
Asa ca, draga Bacovia permite-mi sa te citez!

"Da, ploua cum n-am mai vazut
Si grele talangi adormite,
Cum suna sub suri invechite!
Cum suna in sufletu-mi mut!

Oh, plansul si cand ploua!

Si ce enervare pe gand!
Ce zi primitiva de tina!
O bolnava fata vecina
Racneste la ploaie, razand...

Oh, plansul si cand ploua!

Da, ploua si suna umil
Ca tot ce-i iubire si ura
Cu-o muzica trista, de gura,
Pe-aproape s-aude-un copil.

Oh, plansul si cand ploua!

Ce basme si le spun!
Ce lume-asa goala de vise!
Si cum sa nu plangi in abise,
Da, cum sa nu mori si nebun?

Oh, plansul si cand ploua!"

Ploua-George Bacovia

Va pup!

Nu-i voie!

Primavara a inceput sa-si intre in drepturi cu adevarat, asa ca cea mai mare parte din zi mi-o petrec la plimbare cu Damian. Am inceput sa facem si pasi asa ca e mult mai usor sa mergem sa ne plimbam si sa exersam mersul pe jos :) Asa ca il iau de manuta si pornim spre un parculet. Drumul pana acolo pentru mine dureaza cinci minute, cand sunt cu el devine o adevarata drumetie de jumatate de ora. Asta nu din cauza ca merge incet, ci deoarece trebuie sa descoperim lumea. Ne oprim la fiecare frunza, fiecare piatra, insecta dupa caz. Pasul unu e sa ne oprim si sa punem mana, dupa care mirosim si uneori vrem sa si gustam. Mie mi se pare fascinant! Incep si eu sa privesc cu alti ochi un metru de strada, care intr-o zi obisnuita insemna un pas si nu parea sa aiba nimic neobisnuit. Acum vad ca acel pas al meu inseamna adevarate comori. Si impreuna le descoperim.

Intr-o zi faceam acelasi lucru, de data asta fiind fascinati de o floare, o papadie mai exact. Ne-am oprit si Damian se apleca, rupea putin din ea si mi-o dadea in mana. De noi se apropie o mamica de mana cu un baietel un pic mai mare ca puiul meu. Este atras si el de florile de jos si vrea sa atinga una. Mama pur si simplu il smuceste si pe un ton foarte autoritar ii spune: "Nu e voie! Sa nu indraznesti! Sunt numai microbi!" Mie imi arunca o privire plina de critica si de dezaprobare. Parca spunea: "Ce mama inconstienta!"
Am ignorat-o si ne-am vazut de treaba. Adica literalmente sa nu lasam nicio piatra neintoarsa. Ajunsa in parculetul de joaca, in timp ce il dadeam pe Damian pe leagan aud din ce in ce mai mult si din toate partile: "Nu-i voie!" Asa ca am inceput sa privesc si sa fiu mai atenta in jur. Bunici, mamici cu copii la joaca. Ii supravegheau. Corect, dar ce faceau copiii daca nu trecea niciun minut si acest "Nu-i voie!" se auzea de peste tot? Nu-mi venea sa cred: se jucau! Va vine sa credeti? Intr-un parculet pentru joaca. In ce consta jocul lor? Alergau, radeau si din cand in cand ii atrageau cate ceva, o frunza, o piatra, niste nisip sau un ochi de apa ce ramasese dupa ploaia de ieri. In acel moment, toti adultii cu ochii vigilenti faceau o pauza de la povesti sau isi luau tigara de la gura si isi dovedeau autoritatea, superioritatea si intelepciunea strigand cat mai clar: "Nu-i voie!"
Am o intrebare: Nu-i voie, CE? Nu ai voie sa fi copil, nu e permisa curiozitatea, explorarea? Sunt la o varsta cand tot ce-i inconjoara le starneste interesul. De ce trebuie sa-l diminuam din fasa? Ce se poate intampla daca se joaca cu o frunza? Discutiile sunt: daca ii lasi de capul lor se pot rani, baga toate prostiile in gura si se imbolnavesc sau "preferatele" mele, copilul trebuie sa stie de disciplina ca se invata rau!
Nu ma intelegeti gresit, sunt perfect de acord cu educarea unui copil, cu stabilirea anumitor limite, dar atunci cand e cazul! Acest "Nu-i voie!" poate fi spus si pe un ton cald, urmat de o explicatie: "Nu e voie, pentru ca..." Daca tot ai iesit cu copilul la joaca atunci intr-adevar supravegheza-l si  nu se va rani. Iesirea cu el nu trebuie sa fie un prilej sa te mai pui un pic la curent cu ultimele barfe, stand pe banca uitandu-te doar din cand in cand la el (si daca te striga) si atunci doar pentru a-i atrage atentia ca ceea ce face nu e bine!
Din fericire nu toti parintii sau bunicii sunt asa, dar sincer, sunt foarte dezamagita de ce vad in jur. Am crezut ca fiecare generatie evolueaza si cel putin in educatia copiilor mergem inspre bine. Din pacate, observ tot mai mult aceeasi abordare: interdictii, lipsa de comunicare, pedepse si toate nelipsite de un ton al vocii cat mai ridicat...pentru a impune autoritate!
Maternitatea e frumoasa, pentru unele, doar cand il primesc in spital in brate si fac poze sa le posteze pe Facebook, dupa aceea realitatea, ce inseamna un copil devine prea mult si devin frustrate, obosite si coplesite de responsabilitate. Plange prea mult, nu doarme, s-a invatat in brate, nu asculta, e obraznic, nu sta nici un minut locului, nu mai pot, abia astept sa creasca.
Traducerea mea: le deranjeaza ca puiul lor dorit are nevoie de ele, ii e un pic greu sa se adapteze vietii de dupa nastere(are nevoie de un pic de timp), vrea sa se simta protejat, isi dezvolta propria lui personalitate, foloseste un limbaj si un ton auzit si repetat in jurul lui, are energie, creste in ritmul normal.

Intr-un cuvant incepe sa le deranjeze ca au dat nastere unui COPIL.

Va pup!

Incremenita in fericire

A trecut aproape o luna de cand nu am mai scris nimic. Nu-mi vine sa cred! Credeti-ma in fiecare zi deschideam blogul si ma uitam obsedant la pagina goala. Lipsa de insipiratie? Nu. Mai degraba fuga de idei si salata de cuvinte. Asta in cel mai bun caz. De cele mai multe ori adormeam ca o bunicuta inainte de ora noua seara si peste zi...ei bine, peste zi eram mamica.
Ce s-a intamplat in tot acest timp? Nimic important, doar a venit primavara, trecut-au Valentine's day si Dragobete, ziua noastra a mamicilor, dupa unii si ziua barbatilor...si eu...unde am fost eu? Langa puiul meu drag, persoana care ma face sa cred ca timpul se poate opri in loc si poti sa uiti de tine incremenita in fericire!
Si asa sunt. Incremenita in fericire! Fericirea de a fi mama si de a descoperi lumea alaturi de puiul meu. Nu pot sa descriu in cuvinte bucuria, mandria si avalansa de sentimente ce ma inunda in fiecare dimineata cand deschid ochii si imi vad copilul meu drag. O mama cred ca ma va intelege. Asa ca am hotarat  sa-mi opresc un pic Viata in loc si sa ma las purtata doar de acest minunat sentiment. Toti ne dorim sa putem opri timpul  uneori, eu am descoperit ca se poate. Zilele, care pentru unii definesc trecerea timpului s-au scurs pe langa mine si eu nu eram nici macar un spectator. Pentru ca acel film se derula in afara mea si nu imi trezea nici un interes. Eu imi cream propriul film, in care protagonisti eram eu si particica din mine pe care am prilejul s-o numesc fiul meu!
Am trait zile minunate in care fiecare sentiment a fost trait la maxim, fiecare zambet, pupic, explorare, achizitie noua, toate au fost ca niste note muzicale, care pe rand s-au asezat pe portativ si noi doi am creat cea mai frumoasa simfonie a fericirii!!! Am ascultat-o zi de zi si credeti-ma timpul a inghetat.

Acum nu-mi ramane decat sa imi ingenunchez sufletul si sa multumesc lui D-zeu sau oricarei forte care a facut posibila aceasta minune! Pentru ca pentru mine e o minune. Minunea mea! Si sa continui sa compun simfonia iubirii si a fericirii.

Va pup!

E o moda sa slabesti...hai sa slabim cu spor!

A slabi s-a transformat dintr-o necesitate intr-o moda. Toata lumea doreste sa slabeasca, si ar face orice pentru asta. GRESIT! Toata lumea vrea sa slabeasca dar cu cat mai putin efort, cat mai repede si daca se poate fara a-si schimba deloc stilul de viata.
Eu vin in "ajutorul" doritorilor si va propun o dieta revolutionara! Nu va voi spune ce sa mancati, cat sa mancati ci va propun niste exercitii simple. Sa nu sariti toti cu gura pe mine! Nu sunt exercitii fizice, ci surprinzator de gandire!
Asadar, vreti sa slabiti! Ati incercat mii de diete, care mai de care mai hipocalorice sau unele cu promisiune de schimbare de metabolism (ca doar trebuie neaparat sa fie o problema a metabolismului...) si nu aveti rezultatele dorite. Sincer nu ma mir. Eu va propun urmatorul lucru: nu aveti nevoie de meniuri fanteziste sau calculate de zici ca te duci cu o reteta la farmacie, nici de nutritionisti (unii din ei), care iti ofera tot o "reteta de succes" si nici de antrenori personali, care sa te faca G.I. Jane. Trebuie sa ne folosim creierul!

Sunt trei lucruri de care trebuie sa tinem cont: OBIECTIV CORECT, LOGICA si BUN-SIMT.

1. OBIECTIV CORECT

Inteleg ca vreti sa slabiti, dar trebuie de la bun inceput sa ne fixam un obiectiv real. De exemplu: sunt supraponderala (90kg), asa am fost toata viata, cea mai mica greutate aam avut-o la 16 ani si era 60 de kg. Este absurd dintr-o data sa imi propun sa slabesc pana ajung la 50 kg. Nu este realistic!

De asemenea toata lumea stie ca manechinele sunt o categorie aparte. Nu oricine poate arata asa sau ar trebui sa arate asa!
Acum, pe cuvant, daca ai sa zicem , soldurile late, cine poate crede ca daca mananca numai supa de varza doua saptamani o sa se micsoreze ca prin minune si o sa intre in niste blugi de la raionul de copii? Da' ce Doamne Iarta-ma varza te usuca?
Cred ca ati inteles ideea de baza. Vrei sa slabesti? Foarte bine! Incepe sa faci ceva numai in momentul in care ai incetat sa ai asteptari fanteziste si sa visezi cai verzi pe pereti.Propune-ti ceva palpabil si cu siguranta vei reusi!

2. LOGICA

Cand vine vorba de slabit nu stiu ce facem. Uitam sa ne folosim creierul. Zici ca il punem si pe el la un regim "hipoideatic". Il hranim cu cat mai putine idei nu cumva sa se ingrase si el. Atata ne-ar mai lipsi!


Asadar sa o luam logic. Suntem mamifere omnivore, care de la inceputul lumii am trait in natura. Fiind omnivori inseamna ca trebuie sa mancam de toate. Plante, legume, fructe si carne. Asa am fost creati sau daca preferati, asa am fost setati. Nu vreau sa jignesc pe nimeni dar am o problema cu regimurile vegetariene sau "raw". Consider ca am evoluat in momentul in care am reusit sa vanam sau am descoperit focul. Nu vad nici un beneficiu in involutie. Nici nu mi se pare logic sa involuam. Ma scuzati ca am deviat de la subiect.

Revin la logica. Trebuie sa mancam de toate. Regimurile restrictive nu sunt firesti. Dar, stim ca mancam pentru a trai, a ne lua substante nutritive si a produce energie. Sa putem, adica functiona. Acuma ziceti si voi daca dupa o masa simti ca explodezi si te loveste somnul instant, nu e logic ca ai mancat cam mult? Ca ceva nu e cum trebuie sa fie? Asa ca de la tine putere, reduce cantitatile. Mananca un  pic mai putin. Asta nu inseamna ca trebuie sa te infometezi.
De asemenea cand spun ca trebuie sa mancam de toate, ma refer la ce gasim in natura. Pentru ca, repet, asa am fost setati. Asa ca e logic ca tot ce am inventat noi mai tarziu, doar pentru a ne satisface niste pofte trebuie reduse semnificativ. Exemple: dulciuri, sucuri (am o adevarata problema cu Coca-Cola, e singurul lucru ce l-as interzice cu desavarsire), alcool, tigari, prafuri, semipreparate.
Referitor la mancare mai spun un singur lucru. Invatati sa va ascultati organismul. De fiecare data cand veti manca ceva nesanatos, el va va spune. Va veti simti rau, balonati sau obositi sau cu senzatie de sfarseala, greata sau ocazionalele intepaturi pe ici pe colo. Nu faceti greseala sa va ignorati propriul corp. E logic ca el stie ce ii trebuie mai bine decat oricat de multe "grupuri de cercetatori".

Am spus ca omul a trait in natura. Asa ca nu trebuie sa uitam sa mai iesim dintre "blocurile gri". Este mai mult decat stupid sa stai blocat in trafic, in drum spre sala de sport, unde te vei urca pe o bicicleta statica! Vrei sa slabesti? Pe langa alimentatie ai nevoie de miscare. Dar in natura! Ai nevoie de aer liber. Poti sa mergi cu bicicleta, sa inoti sa faci o plimbare. Parerea mea e ca mersul pe jos e cel mai eficient. Doar suntem bipezi! Dar putem face orice activitate care ne determina sa ne miscam un pic sezutul de pe scaun. Macar la sfarsit de saptamana.
Cam atat cu logica, restul ce ar mai fi de spus se subintelege...ca doar e logic nu?

3. BUN-SIMT

Va voi spune doar cateva lucruri de bun-simt.

Nu credeti orbeste in diete miraculoase si rezultate fantastice in scurt timp si cu minim efort.
Nu credeti in pilule si prafuri magice ca nu exista.
Nu credeti ca tot ce zboara se mananca, nici la propriu, nici la figurat.
Nu credeti in modelul de frumusete promovat de media.
Nu exista greutate ideala.

Daca hainele de la magazin va sunt mici, in primul rand poate sunt facute cu economie la material, ca de obicei pentru a face bani trebuie sa fii zgarcit. In al doilea rand da-le incolo! Croiti-va haine pe masura si incepeti fiecare zi cu zambetul pe buze.
Mancati ce va place (nu mai mult de trei ori pe zi ca nu are sens) in cantitati mai mici. dar bucurati-va de fiecare inghititura.


Pentru cei care au ajuns pana aici cu cititul (va multumesc!), iata si ingredientul secret: UMORUL! Il adaugati cu incredere peste fiecare zi din viata voastra si obtineti reteta perfecta pentru frumusete. Si poate in timp reusim sa si slabim! Nu stiu sigur, dar stiu ca vom fi mai frumosi, mai sanatosi si mai fericiti!

Va pup!

Iarna pe ulita

Iarna asta  am fost la sanius cu baietelul meu. A fost primul lui sanius. Nu am avut partie, ne-am dat intr-o parcare care era putin in panta. In schimb in jurul nostru totul era alb si ningea asa de frumos!!! M-am bucurat eu mai mult ca el (evident, el avand doar un an) si am devenit nostalgica... Mai tineti minte iernile si saniusul cand  eram copii? Cu cata nerabdare asteptam primii fulgi de nea! Era de ajuns sa ninga putin si chiar daca nu se aseza zapada, deja imi scoteam saniuta si fugeam afara! Cata fericire si incantare!
Cand mergeam la bunici ieseam cu sania pe ulita. Nu circulau atatea masini si nici nu ne pasa ca langa, curgea un parau, in care unii dintre noi mai aterizam dupa niste manevre de Schumacher. Credeti ca mergeam acasa? Nu! Stateam asa uzi si nici ca ne pasa de frig sau de foame. Eram multi copii, de multe ori ne adunam cate douazeci si care mai de care sa ne dam cu cat mai multa viteza. Nu aveam sanii interesante sau scumpe. Aveau "talpi lucioase/ Varfurile-ntoarse/ Pod de scandurele/ Sa tot stai pe ele." Dar credeti-ma cine stia sa le conduca era o persoana foarte importanata si bine vazuta.

 Dupa o zi in care nu faceam altceva decat sa ne jucam in aer liber, ajungeam si noi acasa. De obicei eram uda din cap pana-n picioare, pe alocuri inghetata. Bunica ma punea sa ma dezbrac cat mai repede si ma asezam la masa sa mananc. Saraca de multe ori nu avea timp sa-mi gateasca cine stie ce mancare. Dar atunci am mancat cea mai buna mamaliga cu branza!!! Si terminam cu o cana fierbinte de lapte cu ou. Ce vremuri!

Nu mai am varsta aia, nu m-am mai bucurat de sanius, nu am mai mancat de mult o mamaliga cu branza ca la bunica si nici bunica nu mai este...
Acum iarna ma bucur daca nu ninge, ca nu se face polei pe jos sau mizerie pe trotuare. Ma bucur daca nu e foarte frig ca sa nu inghet pana ajung acasa si sa nu-mi vina  o factura exorbitanta la gaz.  Nici la schi nu am mai fost de ceva ani. Tot timpul am gasit scuze...lipsa timpului, a banilor, ca nu am cu cine...
Dar acum lucrurile incep sa se schimbe. Damian (baietelul meu) ma ajuta sa-mi reamintesc bucuria! Vreau sa-i ofer si lui macar o parte din copilaria pe care am avut-o eu. Va avea si el bucurii marunte si eu voi fi langa el si imi voi aminti sa fiu copil.
Si mai sper sa stie sa se joace in aer liber, sa stie sa se murdareasca si sa aiba o copilarie de vis.
Va pup!

Care sunt visele unei femei care are tot?

Astazi cand m-am privit in oglinda nu m-am recunoscut. Nu stiu daca vi s-a intamplat vreodata sa stai sa te privesti si sa te intrebi: cine e persoana care se uita la mine? M-am analizat indelung si cu cat ma uitam mai mult , cu atat parca deveneam tot mai straina mie. Am observat niste linii fine in jurul ochilor, care nu erau ultima data. Colturile gurii parca erau un pic mai lasate...totul era schimbat. In fiecare zi ma uit in oglinda dar azi...azi nu eram eu. Asa ca am inchis ochii si am incercat sa-mi amintesc cand m-am vazut prima data.
Aveam o varsta ce incepea cu 1 (ce vremuri!). Eram o fetita ce se credea femeie! Am luat trusa de machiaj, de data asta cu seriozitate si am inceput sa corectez ce credeam eu ca trebuie corectat si sa pun in evidenta ce consideram acceptabil la mine. La varsta aia nimic nu era frumos. Eram prinsa in iuresul adolescentei, cu dramele ei si problemele fara solutii. Dar in ochi aveam ceva ce azi nu mai gasesc. Aveam o sclipire, se puteau citi toate visele si sperantele unui copil. Aveam lumea in fata si de ce nu, la picioarele mele. Imi doream sa fac atatea! Dar mai mult, eram convinsa ca o sa le fac.
Sistemul educational, in care suntem introdusi de mici ne preseteaza spre un tel. Asa ca visele au ramas inchise intr-o cutiuta si am facut ce era firesc sa fac. Totusi acest firesc a inceput sa se transforme la randul lui intr-un vis...
A venit randul varstei ce incepe cu 2. Eram deja o tanara femeie.  Deja foloseam trusa de machiaj cu mai multa incredere si puteam sa vad si lucruri frumoase la mine. Nu mai aveam drame, aveam doar mici probleme, pe care le infruntam cu fruntea sus! Visele si sperantele? Erau ascunse in sclipirea din ochi. Erau diferite, dar erau la fel de puternice. Din cand in cand revenea cate un vis sporadic, pe care il uitasem de mult, dar nu ii mai dadeam importanta. Pornisem pe un drum si imi fauream noi teluri si obiective, toate mulate pe viata mea de atunci.
Si iata-ma dimineata! Sunt deja femeie, sotie si mama. Varsta imi incepe cu 3. Ce e schimbat la mine? De ce nu ma recunosc? Si mi-am dat seama! Caut in ochi acea sclipire si nu o gasesc. Ma uit mai atent si observ ca exista totusi, dar e foarte mica...parca e o lumanare ce e pe punctul de a se stinge. De ce?

Pana in momentul de fata am facut tot ce trebuia sa fac. Am fost la scoala unde visam sa cresc mare si sa-mi aleg o meserie. Mi-am ales o meserie si am inceput sa visez la o familie. Mi-am intemeiat o familie, aveam o familie asa ca am inceput sa visez la un copil. Mi s-a indeplinit si acest vis.

Asa ca incep sa ma framant cu o dilema:

"CARE SUNT VISELE UNEI FEMEI CARE ARE TOT?"

Sa fie in continuare fericita, sa-i fie copii sanatosi sa isi pastreze meseria? Sa fim seriosi astea sunt lucruri ce si le doreste fiecare dintre noi. Dar unde sunt visele? Acele vise care te faceau sa te simti invincibil? Acele vise ce se regaseau in spatele sclipirii din ochi.

Eu personal mai visez la o casuta la malul marii, sa castig la loto, sa calatoresc in jurul lumii...dar visez si sa nu-mi pierd visele. Vor mai fi zile cand nu ma voi recunoaste. Cand va trebui sa caut cu mai multa atentie in ochi sclipirea. Dar visez sa o gasesc de fiecare data!
Ca mama visez sa ma bucur de visele copilului meu. Visez sa-l vad zburand spre idealurile lui, telurile lui si mai visez sa-i pot privi mereu sclipirea din ochi. Visez ca a lui sa nu se stinga niciodata.

Nu uitati sa credeti in vise! Chiar daca credeti ca aveti tot sau ca e in zadar... Visati! Pana la urma si viata e tot un vis...

Va pup!

Bomboanele si fericirea

Toti ne dorim sa fim fericiti. De cand realizam cine suntem si ne formam primele ganduri, visam cu ochii deschisi la fericire. Copii fiind ne-o imaginam asa cum microcosmosul nostru ne-o prezinta. Daca avem norocul sa facem parte dintr-o famile unita, ne dorim sa crestem mari si sa avem si noi o asemenea familie. Fetitele viseaza la ziua nuntii, se joaca cu papusile si isi imagineaza momentul cand vor deveni mame. Baieteii se pregatesc de mers la munca, sa conduca masina si sa faca bani. Alti copii isi iau exemplele din povesti, desene sau filmulete. Se viseaza printese care vor fi salvate de persoana sortita lor pentru toata viata. Incep luptele cu dragoni si balauri, incet nascandu-se dorinta de a fi curajosi, viteji, de a creste mari! Pentru ca doar atunci se intelege ca putem atinge fericirea.

Dupa ce am crescut ne amintim cu regret zilele copilariei. Zile fara griji, zile senine! Cand puteam sa radem cu tot sufletul daca vedeam o gargarita sau o floare. Si toti ne gandim: ce fericit eram atunci! De ce nu putem sa fim si acum? Ce ne trebuie sa fim fericiti? Copilul din noi, care a fost invatat ce inseamna fericirea nu ne-a parasit. El continua sa viseze la familie, stabilitate financiara, iubire, curaj s.a.m.d. Dar  ce ar fi sa stam un pic de vorba cu el. 

                             

"-De ce te bucurai din toata inima cand primeai o bomboana? 

-Pentru ca avea un gust asa bun!

-Si iti dadeai seama ca ai o familie si ca au si ceva bani din moment ce ti-au daruit bomboana fara vreun motiv anume?

-Despre ce vorbesti? Imi placea bomboana si o aveam in mana!

-Dar de ce nu aveai griji? Pentru ca mama si tata iti ofereau tot ce aveai nevoie, haine, mancare casa?

-Nu m-am gandit la asta. Nu aveam griji pentru ca ii iubeam pe mama si pe tata!

-Aha, si ei erau mereu langa tine si te iubeau la randul lor! De asta te simti fericit?

-Ma simt fericit pentru ca am invatat acest sentiment minunat sa iubesc! Si cred ca si ei sunt fericiti tot din acest motiv.

-Trist nu te simti niciodata?

-Ba da. In fiecare zi. Cand trebuie sa ma duc la culcare prea devreme. Daca nu pot sa ma mai uit la televizor. Am o groaza de motive.

-Pai atunci, poti spune ca esti fericit?

-Da, deoarece pentru asta am si mai multe motive!"

Am crescut si  de cele mai multe ori nu avem parte de tot ce ne-am imaginat, copii fiind, ca vom avea. Iubim mai mult sau mai putin impartasit. Sau nu am cunoscut inca iubirea. Slujba poate nu e cea la care am visat. Familia poate e inca un proiect. Sau daca o avem deja nu ne mai simtim printesele de altadata. Balaurii si dragonii s-au transformat in grija zilei de maine sau lupta continua de a urca tot mai sus pe o scara ierarhica. Si de multe ori spunem din tot sufletul ca nu suntem fericiti. Asta pentru ca ne imaginam fericirea ca o stare permanenta! O stare de euforie ce nu dispare si nu se diminua nicicand. O viata realizata din toate punctele de vedere ale societatii.

Ei bine NU! Putem fi fericiti in fiecare zi. Asa cum vrea sa ne aduca aminte copilul din noi, avem mii de motive sa fim fericiti in fiecare zi. Trebuie doar sa ne deschidem sufletul si ochii. Sentimentul FERICIRE este compus din mii de bucurii marunte. Dar cel mai important, suntem fericiti daca stim sa iubim. Si nu este obligatoriu sa fie impartasita!!!

Invatati sa fiti fericiti in fiecare zi!!! Luati-o pas cu pas si cand va simtiti coplesiti mai stati la o sueta cu copilul din voi si mai daruit-i o bomboana! Serviti-va si voi cu incredere cu una! Si hai sa fim fericiti!

Va pup!

Romania a murit inghetata!

O tara uitata de Dumnezeu, in care nesimtirea, indolenta si rautatea tin loc de "Buna ziua". Aceasta este tara in care traim, unde, dintr-o doza de inconstienta nastem copii sa-i crestem in aceasta mocirla dar pastrand speranta (care moare ultima) ca vor creste si vor deveni oameni. Este inadmisibil ce s-a intamplat! Ne revoltam toti, suntem indignati si devenim adevarati razboinici in fata calculatoarelor sau stand comod pe canapea privind la televizor. Nesimtirea a atins cote maxime. Dar nu doar in randurile clasei politice sau printre acei oameni aflati la "putere", ci in fiecare dintre noi. Stam ghiftuiti dupa ce am luat masa si incepem sa eructam si sa flatulam idei si lozinci de lupta..."ce as face"..."ce ar trebui facut"..."asa nu se mai poate"..."pana cand?!"... dar NIMENI nu face nimic! Ne vom mai agita cateva zile, vom sopti pe la colturi despre toata nedreptatea (ca de urlat nu urla nimeni) si gata. Raman familiile sa-si planga mortii...ca morti vor fi pentru noi si pentru toata tara.
Cautand IPOCRIZIE in DEX am gasit mai multe sinonime: duplicitate, prefacatorie, falsitate, fatarnicie si multe altele. Dar nicaieri nu am gasit  MASS-MEDIA. Pentru ca asta este: sinonima cu ipocrizia. Tragedia petrecuta i-a transformat pe acesti oameni in niste eroi. Sunt numiti "valori ale patrimoniului national". Oameni, care pana ieri erau eroi eventual pentru sufletele salvate. Erau medici devotati, o tanara studenta ce inca visa cu ochii deschisi la un viitor stralucit si un pilot. Ma abtin sa-i numesc eroi.Erau niste oameni, ca si noi, iar doi dintre ei au fost UCISI!  Dar  presa nu are nici o consideratie pentru asemenea oameni. Nu vedem aceste "valori" promovate niciodata. Sunt eventual pusi la zid daca sunt surprinsi cu un plic de 100 de euro in buzunar. Pentru ca e adevarat ca mita de sute de milione de euro ce o primesc parlamentarii nostri, nu poate fi pusa in acest plic infam. Plic ce face ca niste eroi care s-au inhamat la o lupta cu moartea pentru 1000 de lei pe luna sa devina oameni si sa fie amintiti numai dupa ce o sleahta de ahtiati de bani si de putere i-au lasat sa moara inghetati.
Dar nu sunt singurii...aceasta gloata de porci care sa tavalesc in mocirla creata de ei, au reusit sa ne inghete pe toti. Tanara studenta a muri cu lacrimile inghetate pe fata. Noua ne-au inghetat de mult. Ne-au inghetat satui fiind sa ne mai plangem parintii, fratii si prietenii care ne mor cu zile datorita unui sistem bolnav. Ne-au inghetat, luptandu-ne sa traim de pe o zi pe alta.
Ne-au inghetat incet, incet asa cum ne-a inghetat si sufletul si ne-am mai pastrat doar un zambet amar pentru ca suntem constienti ca nu se va schimba nimic, pentru ca romanul a murit inghetat de mult. Si pe el nici macar nu-l mai cauta nimeni!

Un strop de prietenie

Ce este un prieten? Ce face ca o persoana cu care intri in contact la un moment dat in viata, sa-ti devina prieten, sa se aproprie intr-atat de mult de sufletul tau, incat va ramane mereu acolo?
Sunt niste intrebari care cred ca ni le punem fiecare dintre noi macar o data.Victor Hugo spunea: "Prietenia inseamna a fi frate si sora, doua suflete ce se ating fara sa se confunde, doua degete ale aceleiasi maini." Eu nu am frati, dar am fost binecuvantata cu niste prieteni minunati. Da, sunt acei prieteni pe care ii poti suna la orice ora din zi sau din noapte. Sunt acei prieteni cu care, chiar daca nu am vorbit de zile, luni sau poate chiar ani, cand in sfarsit avem ocazia sa recuperam, povestim ca si cum timpul ar fi stat in loc. Sunt acei prieteni care in fiecare zi redefinesc altruismul. Sunt o norocoasa!
Avand acesti oameni minunati in viata mea, m-a facut sa ma intreb: oare eu sunt prietena? Prietenia e un drum cu doua sensuri...oare eu fac acelasi lucru ca ei, pentru ei? Eu spun ca DA! Dar iata ca in adancul sufletului a incoltit o indoiala. Fiecaruia ii place sa primeasca, cu datul inapoi e un pic mai greu. Imi dau seama ca intrand intr-o anumita rutina si lasandu-te dusa de valul vietii, incet, incet incepi sa selectezi persoanele cu care vrei sa-ti petreci timpul sau cele care vrei sa faca parte din sufletul tau. Vorba aceea: "Cu familia te nasti, prietenii ti-i alegi." Si da, de-a lungul timpului am ales, am triat si am redus numarul, semnificativ. Acum sunt inconjurata de oamenii dragi sufletului meu. Oameni pe care ii respect si care sper sa ramana in viata mea mereu.
Pentru ei si pentru mine, incerc sa imi revizuiesc comportamentul. Vreau sa fiu o prietena buna, am de la cine invata si sper sa nu ii dezamagesc niciodata. Suntem norocosi cei care am reusit sa avem macar un om in viata noastra pe care sa-l numim prieten. Dar norocul si mandria e si mai mare daca am reusit sa fim numiti prieten, macar de o persoana!
Acum ce cred eu ca defineste o prietenie? SINCERITATEA si RESPECTUL reciproc! Aceste doua ingrediente cred ca sunt reteta completa si de succes pentru orice relatie interumana. Nimeni nu iti va ghici gandurile. Nimeni nu va "simti" cand ai nevoie de el. Prietenii nu sunt niste supereroi cu puteri paranormale, care cand tu ai o problema isi lasa viata de zi cu zi, intra intr-o cabina telefonica si isi pun costumul pentru a putea zbura in ajutorul tau. NU! Daca vrei sa definesti un prieten, daca vrei sa nu ai asteptari nerealiste de la el, fa o pauza de cinci minute si uita-te bine in oglinda. Priveste-ti sufletul cu ochii si inima deschisa. Si realizeaza ca un prieten nu poate sa faca mai mult decat ai putea sa faci tu pentru el. Si el are viata lui si nevoile lui. E om ca si tine.
Ai nevoie de el? SUNA-L!
Vrei sa te ajute? CERE-I!
Vrei sa stie cum te simti? SPUNE-I!
Vrei sa iti ramana prieten pentru toata viata? RESPECTA-L!

Va pup!

Ce inseamna "Te iubesc"

Imi e cald, imi e bine... Simt doua maini care ma tin cu grija la piept, ma simt in siguranta. Zambesc. Am invatat ca daca zambesc ma simt minunat. Casc si deschid ochii. Doamne cate culori! Ieri nu erau, ce se intampla, clipesc si dintr-o data vad doi ochi care se uita bland la mine. Cine e? Ce frumos imi zambeste! Vad cum buzele se misca si aud "Buna dimineata soare! Mama te iubeste!" Oh, ce cunoscute  imi sunt vorbele astea! Oare persoana din fata mea le-a spus? Oare  daca misc si eu din buze voi auzi ceva? Ce sunete ciudate! Imi vine sa rad...persoana din fata mea rade si ea. Se apropie de mine si ma pupa! Stai! E mama! O cunosc, i-am auzit vocea de nenumarate ori. Aud din nou "Mama te iubeste!" Ce inseamna "te iubeste"? Trebuie sa aflu cat mai repede.
In ultima vreme aud tot mai des "te iubesc". Mama imi spune in fiecare zi. Tata la fel. Ma uit la ei si ii vad ca se pupa si isi zic si unul altuia ca se iubesc. Deci nu e ceva legat doar de mine. Dar trebuie sa fie ceva placut pentru ca nu stiu de ce, dar de fiecare data cand aud "te iubesc" ma simt bine. Am vazut ca si mama zambeste si ochii ii sunt parca mai luminosi, cand ii spune tata ca o iubeste. Voi afla eu ce inseamna.
Of, mi-e foame...plang. Ma ia mama si ma pune la san sa pap. Ce bun e! O aud din nou : "Papa puiule, te iubesc mult!" Cred ca asta inseamna sa iubesti...sa mananci bine. Zambesc si mi se face somn.
Am deschis ochii. Unde e mama? Nu o vad nicaieri! Ce frica imi e...o strig: "Mama, unde esti? Hai la mine!" nu aud decat plans, de ce nu-mi ies cuvintele? Oare ma aude, ma intelege? Uite ca apare, zambeste. Ma ia in brate, ce bine e, si aud :"Gata puiut. Te iubesc mult!"
Cred ca incep sa inteleg. "Te iubesc" inseamna sa ai grija de cineva, sa nu fie nevoie de cuvinte pentru a va intelege, sa fii mereu acolo cand are nevoie de tine, sa ai o stare de fericire de fiecare data cand va vedeti. Sa oferi siguranta si stabilitate. Dar cred ca cel mai important sa vezi cum i se lumineaza ochii cand ii spui "Te iubesc!" Imi plac aceste doua cuvinte. In fiecare zi exersez si stiu ca in curand am sa reusesc si eu sa spun "Te iubesc mama!"

Cred ca cel mai de pret dar pe care il putem darui copiilor nostri, este sa-i invatam sa iubeasca. Sa iubeasca tot! In primul rand pe ei insisi, dupa care sa invete sa aprecieze  si sa iubeasca tot binele si frumosul  ce-i inconjoara, iar mai incolo sa fie capabili sa-si daruiasca inima si sufletul unei alte persoane. Sa iubeasca fara regrete si fara indoieli. Sa stie sa se bucure de acest sentiment minunat "caci unde dragoste nu e, nimic nu e".
Va pup!

Medicina de pe internet

Fiecare ne dorim sa fim fericiti, sa avem o viata frumoasa dar in primul rand dorim sa fim sanatosi. Atata timp cat avem sanatate vom putea muta muntii din loc si ne vom putea lupta pentru indeplinirea fiecarui vis al nostru. In momentul cand apar cele mai mici semne ca organismul nostru sufera, incepem sa ne ingrijoram si vrem sa actionam cat mai prompt pentru a rezolva problema.

Datorita internetului oricine are posibilitatea de a se documenta si a culege nenumarate informatii. Ma opresc doar la cele medicale. E foarte bine ca fiecare doreste sa se cunoasca mai bine sau sa fie in cat mai multa cunostinta de cauza in momentul cand se confrunta cu o problema, in cazul asta de sanatate. Totusi trebuie avut in vedere ca internetul nu este doar o sursa de informare, ci si de dezinformare. Orice informatie trebuie obligatoriu trecuta printr-un filtru. Trebuie in primul rand verificata sursa. Majoritatea articolelor ce apar cand cauti pe Google (sunt cele mai citite), sunt scrise de jurnalisti, in ele este mai mereu amintit "un grup de cercetatori britanici" dar foarte rar este mentionata sursa. Aici ma refer la un link cu studiul propriu-zis. Am vazut si care au asemenea link-uri...de curiozitate le-am accesat. Surpriza! Ori nu se deschide pagina, ori "studiul" e preluat din vreo fituica din strainatate gen "Formula As", nefiind publicat in nicio revista medicala cu prestigiu. Vreau sa mai mentionez un lucru: pentru studiile noi aparute si cu semnificatie statistica trebuie sa platesti pentru a avea acces la ele.
In al doilea rand, chiar daca un articol contine doar adevaruri stiintifice, lucruri reale nimic adaugat sau reinterpretat, este foarte greu pentru cineva care nu este in domeniu sa intelega corect informatiile, cu atat mai mult sa le puna in practica unde ar fi cazul. De fapt si pentru medici care au alte specialtati decat cea despre care se aminteste intr-un articol, este destul de greu sa inteleaga tot, sa spunem ca isi fac o idee generala dar pe o baza mai bine fondata sa spun asa.
Avand toate astea in vedere (si ar mai fi foarte multe de spus si nenumarate argumente de adus) as dori macar un lucru: nu va autodiagnosticati si mai rau, autotratati dupa ce ati citit ceva pe internet si cum sunteti oameni inteligenti credeti ca ati inteles. Intotdeauna faceti mai mult rau decat bine!

In alta ordine de idei, sunt siderata sa vad atata inversunare si uneori chiar dispret impotriva medicinei alopate (medicina ce se practica in ziua de azi, cea din spitale). In Romania ne lovim de un sistem bolnav care nu tine seama de binele pacientului si isi bate joc de toti cei care fac parte din el. Cu toate astea sunt mii de medici care isi dedica viata pacientilor si daca nu lor personal, profesiei ce si-au ales-o. E greu sa vad lipsa de respect ce creste pe zi ce trece fata de o profesie pana la urma creata in folosul omenirii. Si absolut nimeni nu poate nega ca nu face bine.
Personal nu am nimic cu persoanele care prefera homeopatia sau tratamentele naturiste, ma rog, medicina alternativa. Au dreptul sa aleaga. Dar ar face bine sa faca alegerea in cunostinta de cauza! Se tot vorbeste de efectele adverse ale medicamentelor si de mafia farmaceutica, care omoara oameni cu zile. Bun! Dar va rog sa va interesati si de efectele adverse ale tratamentelor folosite in medicina alternativa, de asemenea si de efectele pe lunga durata. Daca dupa ce sunteti bine informati si chiar considerati ca va este indeajuns, atunci nu am nimic impotriva...doar nu uitati sa-i respectati si pe cei care nu sunt de acord cu voi (tine de cei sapte ani de acasa).

In fine, dupa toata aceasta poliloghie, va indemn sa aveti in primul rand voi insiva grija de voi si de sanatatea voastra, inainte de a trebui sa apelati la oricare din formele de medicina!

Va pup!

Cratima se revolta!

Am o foarte mare problema!!! Sunt revoltata de faptul ca lumea a uitat, nu vrea sau nu stie sa scrie corect! De cand cu retelele sociale, tot mai multe persoane isi pot exprima ganduri, pareri sau pot comenta cu alti prieteni. Pana aici toate bune...dar, dilema mea este: ce va impiedica sa scrieti corect?
Eu, personal nu am studii de specialitate si ca oricine fac greseli din neatentie, graba sau lipsa de exercitiu. Insa sunt constienta de ele si incerc sa le corectez. Si pana la urma nu trebuie sa studiezi douazeci de ani gramatica limbii romane pentru a sti unde se pune cratima sau nu! Acest lucru se invata in scoala primara!!! Daca stii sa folosesti calculatorul, stii sa citesti, deci ai facut minim patru ani de scoala, in concluzie nu ai nici o scuza!!!
Acum, sa zic ca au trecut multi ani de atunci, timp in care nu ai mai citit nicio carte si nici macar sa scrii prea des nu ai avut ocazia. Bun. Sa spun ca inteleg (nu!). Atunci am o alta intrebare : daca ai invatat sa deschizi Facebook-ul si sa-l folosesti, e asa greu sa deschizi si un Google sa cauti lucruri pe care nu le stii?
In afara de persoanele care nu stiu sa foloseasca cratima corect, mai exista o categorie care pun pauza (space) in locul ei. Initial m-am gandit ca e vorba de graba, ca doare deh!, traim intr-o lume a vitezei...dar nu inteleg si pauza se face tot prin apasarea unei taste de ce sa nu apas cea care trebuie???
Poate nu stiti unde e pe tastatura? Sau smartphone-urile sunt mai "smart" decat voi?

Intr-adevar sunt foarte revoltata! Pentru ca nu inteleg cum se pot uita cei patru ani de scoala (minim) si cei sapte ani de acasa!
Propun gramaticii si ortografiei sa faca o revolutie si sa nu se mai lase folosite gresit! Sa-si recastige respectul cuvenit si sa reintre in drepturi!!!
Daca tot suntem romani si vorbim aceasta limba, invatati si sa o scrieti!