O poveste de demult...

Vreau sa va spun o poveste de demult, cand nu exista Facebook, internet, carti de parenting, cand iubirea nu se numea conditionata sau neconditionata, ci pur si simplu iubire.
A fost odata ca niciodata...
A fost o vreme cand nu trebuia sa platim bilet pentru a ne bucura de natura. Cand umblam desculta prin iarba si fugaream gaini. Cand nu exista lapte UHT ci doar cel muls direct in cana de la vaca.
A fost o vreme fara metode moderne de pedeapsa. Fara "time-out", fara problema de trauma psihologica, marcare pe viata si altele. Exista doar o nuielusa amenintatoare pe dulap, care din nu stiu ce motive(cred ca eu si verisorii mei am fost cei mai cuminti copii din lume), nu cobora niciodata.

A fost o vreme cand nu eram obligati sa mancam la masuta, de unii singuri, mancam bine, daca nu, nu! Nimeni nu se gandea: trebuie introdus in comunitate pentru a invata disciplina! Din contra, aveam o bunica ce a inventat mii de jocuri pentru a ne atrage sa mancam. Ne transformam in toate animalele padurii si domestice sau in hoti care-i furau din lingura cand nu era "atenta".
A fost o vreme cand iesitul afara nu presupunea scoaterea masinii din parcare, sortarea hainelor sau timpul parintilor, ci pur si simplu ieseam afara, uneori cu cheia la gat.
A fost o vreme cand daca aveam o jucarie sau nu, poate devenea o tragedie dar nu-i dadeam atata importanta. Nu exista "Lasa ca-ti cumpara si mama, sa ai si tu..." Un copil avea ceva si eu nu-mi permiteam...asta e! Intelegeam si treceam mai departe (sigur acum sunt traumatizata de asta!). Nu exista mereu vocea mamei sau a tatalui: "Da-i si lui, ca e mai mic...sau pur si simplu o vrea!" Imparteam daca doream si daca nu, nu! Am invatat in timp ce inseamna generozitatea fara sa astept laude sau recompense, ci acceptand-o ca un gest firesc pe care tu alegi sa-l faci.
A fost o vreme cand faptul ca eram atentionata daca intrerupeam adultii cand vorbeau, nu insemna ca nu se tine cont de parerile mele sau ca nu eram respectata, ci pur si simplu invatam sa-mi astept randul, ca nu tot mi se cuvine si ca pentru a cere respect, trebuie sa ofer.
A fost o vreme cand faptul ca eram implicata in treburile gospodariei (mai ales la tara) sau daca primeam o palma la fund nu necesita interventia Protectiei Copilului.
A fost o vreme cand a creste un copil nu era o slujba in sine.

Si  acum adult fiind, mama la randul meu, cu acces la informatii, diferite pareri, sfaturi cerute sau nu, ce pot sa spun? Citesc in stanga si-n dreapta incerc sa fac mai bine pentru copiii mei dar...
Vorba lui Alfie Kohn sufar si eu, ca multi altii, de sindromul " Ce cauta maica-mea in laringele meu?"
O regasesc de multe ori cand mai imi pierd rabdarea, cand nu fac totul "ca la cartea moderna", dar iubesc ca e acolo! Pentru ca de cele mai multe ori o regasesc in vocea duioasa ce imi spunea "Te iubesc!" sau imi citea povestea la somn. In incurajarile ce le-am primit, de-a lungul anilor, in increderea ce i-am castigat-o, si multe altele. Iar acum e randul meu...

A fost o vreme cand am primit asa zis o "iubire conditionata" , iar parintii si bunicii nostri au practicat un "Parenting conditionat" dar eu personal imi amintesc de acea iubire infinita ce mi-a fost oferita de cand m-am nascut pana in ziua de azi!

Asa ca hai sa facem din ziua de azi,viitorul,in care,a ne iubi copiii cum stim noi mai bine si din tot sufletul nu necesita intrebarea: "Oare a fost de ajuns?"

Sa nu uitam niciodata ca a fost o vreme...

Va pup!






































'

Cand vom creste mari...

Era ziua mea, acum cativa ani, cred ca vreo 6. Am primit de la Dragul meu un cadou. Ceva simbolic. Eram tineri, incercam sa ne cladim viitorul. Si astfel a aparut o expresie  ce o foloseam destul de des. "Cand vom creste mari". Orice neajuns intampinam stiam ca se va rezolva "cand vom creste mari". Asa si cu cadoul meu. Era ceva ce urma sa se materializeze "cand vom  creste mari". E vorba de aceasta masinuta.

Mi-a daruit-o zambind, spunandu-mi:" Azi imi permit sa iti fac cadou masina ta preferata, doar ca jucarie, dar cand vom creste mari iti voi cumpara una adevarata :) " Era un vis frumos. O masina sport, masina celor lipsiti de griji, tineri si dornici sa-si traiasca viata la maxim. De multe ori am privit-o si ma lasam purtata de ea cu cea mai mare viteza. Zburam la volanul ei si depaseam orice problema, grija sau indoiala. O conduceam spre maturitate. Era vehiculul ce ma ducea spre momentul cand voi fi mare.
Ce insemna atunci pentru noi asta?
Insemna ca era necesar sa avem anumite lucruri pentru a ne implini viata si a ne considera la randul nostru impliniti.
Trebuia sa detinem o masina (de preferat aceasta, pentru ca o placeam eu), trebuia neaparat parcata in curtea casei noastre, unde ne vom intoarce in fiecare seara, dupa ce am terminat inca o zi la serviciu, bineinteles serviciu ce ne ofera toate satisfactiile, atat financiare cat si sufletesti.
Nu aveam un termen precis pentru cand vom creste mari. Nici ce varsta trebuia sa avem. 30, 40, 50 de ani. Nu era clar dar stiam ca se va intampla.
Si au trecut anii. Ani in care foloseam in continuare expresia atunci cand nu puteam sa avem ce ne doream. Pana intr-o zi...
Intr-o zi cand am deschis ochii si langa mine dormea linistit puiul meu. In burtica dadea din picioruse (felul lui de a spune "Buna dimineata") a doua mogaldeata ce asteapta sa vina pe lume. Si deodata m-am simtit mare. M-am simtit mai implinita ca oricand.
Nu aveam masina dorita. Singurul vehicul cu roti din casa e caruciorul. Il conducem pe rand cu multa fericire in suflet. Daca vom avea candva masina sigur nu va mai fi una sport. Acum calatorim prudent si cu centura pusa prin viata. Doar inima ne prinde viteza nebanuita pentru ca e plina de iubire. Casa nu avem nici acum, dar avem ACASA.

Iar masinuta visurilor mele nu mai reprezinta un simbol si un vis. Suntem deja mari. Ea a devenit ce era menita sa fie de la inceput: o jucarie. E jucaria visului nostru implinit.

Iar cand vom creste mari s-a transformat intr-un firesc toate la timpul lor.

Va pup!

Eu si cu mine

Si uite asa intr-o zi cu soare(sau ma rog, era innorat...detalii), m-am hotarat sa imi creez un blog. Nu am studii de specialitate, nu ma tin cea mai desteapta de pe lume, nici nu am pretentia ca am ceva de spus. Atunci de ce scriu? As putea la fel de bine si poate cu o rata mai mare de succes sa tin un jurnal personal... Imi place sa cred ca scriu pentru mine si pentru toata lumea si...pentru nimeni. Stau intr-o zi, in mica "pauza" ce mi-o iau de la a fi mama (momentan doar asta sunt) si privesc un ecran, care parca ma indeamna sa-mi folosesc, daca nu mintea, macar degetul opozabil. Si iata rezultatul. O avalansa de idei exprimate pe hartia electronica. Uneori imi iese, alteori, nu. Dar, imi place!

Asa ca astazi, privind obsedant ecranul din fata mea, m-am hoatarat sa scriu despre...MINE. Mi-am dat seama ca multi dintre voi mi-ati oferit un vot de incredere urmarindu-ma prin acest blog. V-am dezamagit? Sunt convinsa! Dar pana la urma cine sunt eu? O alta blonda printre bruneti.
In ultima vreme ma definesc ca mama, mama unui baietel incredibil, minunea mea de zi cu zi, cum imi place sa-l numesc. In rest? Sunt femeie... Oh, da! Asta sunt! Nu doar genetic, ci cu toate calitatile si defectele. Am acumulat pana la varsta asta, toate toanele, experientele, sclifosenile si complexele ce definesc o femeie.  Pe carte mea de vizita, de asemenea scrie sotie. Asta sunt mai putin. In noua ani de casnicie m-am rezumat in a fi amanta si bun prieten. Barbatii ma aproba, femeile sunt impartite in tabere. Ei ce sa faci? Nu poti sa le ai pe toate. Femeie de cariera? Imi vine si mie sa rad... "Cariera" mea e pe "hold". Nu e si nu a fost niciodata o prioritate. Vom vedea, poate o sa ajung si eu cea mai buna mediocra.
Si atunci, ce ramane de spus despre mine? Ce iubesc si ce urasc.
Iubesc: viata, cartile si o bere rece.
Urasc: aroganta, puterea si violenta.
Sunt iritanta, uneori cu toane, alteori geniala (rar modesta), dar sunt cea mai fericita pentru ca in fiecare zi am ocazia sa fiu EU!

Va pup!

P.S. Imi ador baietelul!