Si te iubesc...

Se intampla uneori si asta. Se intampla, ca femeia pe care o cunosti atat de bine sa se transforme. Din sotia ta intelegatoare, prietena ta si mama copiilor tai, sa devina o tata, o femeie obosita care-si varsa nervii, frustrarile si toanele pe tine. Totul incepe ca o zi obisnuita. Ai terminat lucrul si astepti cu nerabdare sa te intorci acasa. Totul decurge normal pana cand spui ceva. Nimic nou, jignitor sau nelalocul sau. Insa acel "nimic" declanseaza o avalansa. O avalansa de cuvinte, tipete, lacrimi, reprosuri si suspine, toate sub ochii incremeniti in mirare. De unde pana unde? Ce am facut, ce trebuia sa fac si mai mult ce naiba se intampla?
As vrea sa pot explica. Imi aud vocea si aud cuvintele pe care la rostesc dar nu ma recunosc. Asa cum, cu ceva vreme in urma nu te recunosteam pe tine cand te-ai suparat pe nu mai stiu ce motiv. E normal, e firesc,in cuplu apar asemenea momente. Imparti totul cu persoana de langa tine, zi de zi, asa ca uneori e usor sa te razbuni pe el ca te-ai enervat de cu dimineata la cafea, poate pe un gand care nu-si avea locul sau pe un vecin care renoveaza de sase luni un apartament minuscul...

Dar, daca e firesc, atunci si urmarea fireasca ar trebui sa fie impacarea. Cum? Esti asa evoluata si iti dai seama imediat ca ai gresit si iti ceri scuze. Ar fi perfect. Dar daca te impotmolesti in propria ta tirada? Te autoamagesti ca totusi ai dreptate si el trebuie sa realizeze asta. Ca doar nu ai innebunit peste noapte!
Si il lasi sa plece. Nervos iti intoarce spatele. Tace si pleaca sa se calmeze si mai important sa te lase pe tine sa te calmezi. Dar nu!
"Unde te duci? Nu am terminat de vorbit cu tine! La asta s-a ajuns? Nu mai ai rabdare nici sa ma asculti? etc"
Cu toate astea usa se inchide. La camera, la casa sau pur si simplu usa spre intelegere. Ramai debusolata. Acum ai vrea sa te duci sa-l iei in brate, sa te cuibaresti la pieptul lui si sa plangi. "Iarta-ma iubitul meu! Te iubesc mult!" Cuvinte surde ce raman suspendate in mintea si in inima ta. Iti spui resemnata: "O sa-i treaca. Nu e un capat de tara!" Iti calmezi nervii si astepti. Astepti un sunet, un semn, o privire, un zambet.
Intr-un final il auzi. S-a intors. Vrei sa fugi sa i te arunci in brate. Dar astepti. Ce? Astepti sa-si ia zborul orgoliul? Parca e o musca ce nu se da batuta. Tot vine si te bazaie de fiecare data cand vrei sa faci un pas. Iti ti respiratia si asculti cu sufletul fiecare miscare. Apare. E calm si iti zambeste. Dintr-o data nu mai exista nimic decat el! Ce a fost in capul tau? Zambesti si tu sau ti se pare. Nu stii pentru ca ai uitat sa mai respiri si acum doar la asta te gandesti. Dar spune ceva! Dai musca la o parte si soptesti: "Iarta-ma..."
Te ia in brate si iti sopteste:" Esti o ciudata! Ai toane, ai nervi, esti cea mai incapatanata persoana pe care o cunosc. Ai dreptate rareori dar nu recunosti niciodata asta. Reactionezi impulsiv. Ma enervezi uneori ma duci la exasperare. Alteori esti ca un copil pe care l-as alinta mereu dar nu cumva sa-i iau jucaria. Dar esti cea mai buna prietena a mea. Esti sufletul meu si te iubesc..."