Astazi cand m-am privit in oglinda nu m-am recunoscut. Nu stiu daca vi s-a intamplat vreodata sa stai sa te privesti si sa te intrebi: cine e persoana care se uita la mine? M-am analizat indelung si cu cat ma uitam mai mult , cu atat parca deveneam tot mai straina mie. Am observat niste linii fine in jurul ochilor, care nu erau ultima data. Colturile gurii parca erau un pic mai lasate...totul era schimbat. In fiecare zi ma uit in oglinda dar azi...azi nu eram eu. Asa ca am inchis ochii si am incercat sa-mi amintesc cand m-am vazut prima data.
Aveam o varsta ce incepea cu 1 (ce vremuri!). Eram o fetita ce se credea femeie! Am luat trusa de machiaj, de data asta cu seriozitate si am inceput sa corectez ce credeam eu ca trebuie corectat si sa pun in evidenta ce consideram acceptabil la mine. La varsta aia nimic nu era frumos. Eram prinsa in iuresul adolescentei, cu dramele ei si problemele fara solutii. Dar in ochi aveam ceva ce azi nu mai gasesc. Aveam o sclipire, se puteau citi toate visele si sperantele unui copil. Aveam lumea in fata si de ce nu, la picioarele mele. Imi doream sa fac atatea! Dar mai mult, eram convinsa ca o sa le fac.
Sistemul educational, in care suntem introdusi de mici ne preseteaza spre un tel. Asa ca visele au ramas inchise intr-o cutiuta si am facut ce era firesc sa fac. Totusi acest firesc a inceput sa se transforme la randul lui intr-un vis...
A venit randul varstei ce incepe cu 2. Eram deja o tanara femeie. Deja foloseam trusa de machiaj cu mai multa incredere si puteam sa vad si lucruri frumoase la mine. Nu mai aveam drame, aveam doar mici probleme, pe care le infruntam cu fruntea sus! Visele si sperantele? Erau ascunse in sclipirea din ochi. Erau diferite, dar erau la fel de puternice. Din cand in cand revenea cate un vis sporadic, pe care il uitasem de mult, dar nu ii mai dadeam importanta. Pornisem pe un drum si imi fauream noi teluri si obiective, toate mulate pe viata mea de atunci.
Si iata-ma dimineata! Sunt deja femeie, sotie si mama. Varsta imi incepe cu 3. Ce e schimbat la mine? De ce nu ma recunosc? Si mi-am dat seama! Caut in ochi acea sclipire si nu o gasesc. Ma uit mai atent si observ ca exista totusi, dar e foarte mica...parca e o lumanare ce e pe punctul de a se stinge. De ce?
Pana in momentul de fata am facut tot ce trebuia sa fac. Am fost la scoala unde visam sa cresc mare si sa-mi aleg o meserie. Mi-am ales o meserie si am inceput sa visez la o familie. Mi-am intemeiat o familie, aveam o familie asa ca am inceput sa visez la un copil. Mi s-a indeplinit si acest vis.
Asa ca incep sa ma framant cu o dilema:
"CARE SUNT VISELE UNEI FEMEI CARE ARE TOT?"
Sa fie in continuare fericita, sa-i fie copii sanatosi sa isi pastreze meseria? Sa fim seriosi astea sunt lucruri ce si le doreste fiecare dintre noi. Dar unde sunt visele? Acele vise care te faceau sa te simti invincibil? Acele vise ce se regaseau in spatele sclipirii din ochi.
Eu personal mai visez la o casuta la malul marii, sa castig la loto, sa calatoresc in jurul lumii...dar visez si sa nu-mi pierd visele. Vor mai fi zile cand nu ma voi recunoaste. Cand va trebui sa caut cu mai multa atentie in ochi sclipirea. Dar visez sa o gasesc de fiecare data!
Ca mama visez sa ma bucur de visele copilului meu. Visez sa-l vad zburand spre idealurile lui, telurile lui si mai visez sa-i pot privi mereu sclipirea din ochi. Visez ca a lui sa nu se stinga niciodata.
Nu uitati sa credeti in vise! Chiar daca credeti ca aveti tot sau ca e in zadar... Visati! Pana la urma si viata e tot un vis...
Va pup!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu