Vreau sa va spun o poveste de demult, cand nu exista Facebook, internet, carti de parenting, cand iubirea nu se numea conditionata sau neconditionata, ci pur si simplu iubire.
A fost odata ca niciodata...
A fost o vreme cand nu trebuia sa platim bilet pentru a ne bucura de natura. Cand umblam desculta prin iarba si fugaream gaini. Cand nu exista lapte UHT ci doar cel muls direct in cana de la vaca.
A fost o vreme fara metode moderne de pedeapsa. Fara "time-out", fara problema de trauma psihologica, marcare pe viata si altele. Exista doar o nuielusa amenintatoare pe dulap, care din nu stiu ce motive(cred ca eu si verisorii mei am fost cei mai cuminti copii din lume), nu cobora niciodata.
A fost o vreme cand nu eram obligati sa mancam la masuta, de unii singuri, mancam bine, daca nu, nu! Nimeni nu se gandea: trebuie introdus in comunitate pentru a invata disciplina! Din contra, aveam o bunica ce a inventat mii de jocuri pentru a ne atrage sa mancam. Ne transformam in toate animalele padurii si domestice sau in hoti care-i furau din lingura cand nu era "atenta".
A fost o vreme cand iesitul afara nu presupunea scoaterea masinii din parcare, sortarea hainelor sau timpul parintilor, ci pur si simplu ieseam afara, uneori cu cheia la gat.
A fost o vreme cand daca aveam o jucarie sau nu, poate devenea o tragedie dar nu-i dadeam atata importanta. Nu exista "Lasa ca-ti cumpara si mama, sa ai si tu..." Un copil avea ceva si eu nu-mi permiteam...asta e! Intelegeam si treceam mai departe (sigur acum sunt traumatizata de asta!). Nu exista mereu vocea mamei sau a tatalui: "Da-i si lui, ca e mai mic...sau pur si simplu o vrea!" Imparteam daca doream si daca nu, nu! Am invatat in timp ce inseamna generozitatea fara sa astept laude sau recompense, ci acceptand-o ca un gest firesc pe care tu alegi sa-l faci.
A fost o vreme cand faptul ca eram atentionata daca intrerupeam adultii cand vorbeau, nu insemna ca nu se tine cont de parerile mele sau ca nu eram respectata, ci pur si simplu invatam sa-mi astept randul, ca nu tot mi se cuvine si ca pentru a cere respect, trebuie sa ofer.
A fost o vreme cand faptul ca eram implicata in treburile gospodariei (mai ales la tara) sau daca primeam o palma la fund nu necesita interventia Protectiei Copilului.
A fost o vreme cand a creste un copil nu era o slujba in sine.
Si acum adult fiind, mama la randul meu, cu acces la informatii, diferite pareri, sfaturi cerute sau nu, ce pot sa spun? Citesc in stanga si-n dreapta incerc sa fac mai bine pentru copiii mei dar...
Vorba lui Alfie Kohn sufar si eu, ca multi altii, de sindromul " Ce cauta maica-mea in laringele meu?"
O regasesc de multe ori cand mai imi pierd rabdarea, cand nu fac totul "ca la cartea moderna", dar iubesc ca e acolo! Pentru ca de cele mai multe ori o regasesc in vocea duioasa ce imi spunea "Te iubesc!" sau imi citea povestea la somn. In incurajarile ce le-am primit, de-a lungul anilor, in increderea ce i-am castigat-o, si multe altele. Iar acum e randul meu...
A fost o vreme cand am primit asa zis o "iubire conditionata" , iar parintii si bunicii nostri au practicat un "Parenting conditionat" dar eu personal imi amintesc de acea iubire infinita ce mi-a fost oferita de cand m-am nascut pana in ziua de azi!
Asa ca hai sa facem din ziua de azi,viitorul,in care,a ne iubi copiii cum stim noi mai bine si din tot sufletul nu necesita intrebarea: "Oare a fost de ajuns?"
Sa nu uitam niciodata ca a fost o vreme...
Va pup!
'
