Tata, iata fiica ta!

Saru'mana draga tati,
Sper ca aceasta scrisoare sa te gaseasca bine, fericit si linistit. Iti scriu in acest fel pentru ca asa m-ai invatat tu. Imi e foarte dor de tine. Cat timp a trecut de cand nu am mai vorbit? Poate a fost ieri sau a fost acum o viata? Calendarul imi arata ca azi se implinesc 17 ani de cand te-am tinut ultima data in brate.  Imi amintesc perfect privirea ta, inainte ca viata sa inceapa in alta parte pentru tine. Era induiosatoare, plina de dragoste dar si de frica. Multa vreme am crezut ca atunci am putut sa-ti citesc frica de moarte in ochi, dar acum stiu ca iti era frica de ce o sa se intample cu mine dupa ce tu nu vei mai fi...
Stai linistit taticule scump. Sunt bine si in fiecare zi incerc sa te fac sa fii mandru de mine. Si nu mai sunt suparata ca ai plecat asa de repede de langa mine. Pentru ca stiu ca niciodata nu m-ai parasit.  Ti-am simtit mereu prezenta in tot ce am facut si in toate momentele din viata mea.
Aici, unele lucruri s-au schimbat altele au ramas la fel. Ce as mai rade de tine daca te-as vedea cu un telefon mobil! Sa nu mai spun un smartphone. Cred ca si acum  m-ai suna in fiecare seara la 11 sa vezi daca sunt in pat. Da, cred ca ti-ar placea lumea noua! In schimb restul a ramas la fel. Oamenii sunt tot oameni, ziua e tot zi si noaptea e tot noapte.
Eu si mama am facut ce am putut mai bine sa supravietuim. Si suntem bine acum. Am o familie si un baietel minunat! O si Damian iti seamana asa mult! Ai trait mereu in inima mea, dar acum te vad in fiecare zi in ochii puiului meu.

Iarta-ma tati drag pentru ca multa vreme am fost foarte trista. Si acum consider plecarea ta o nedreptate. Poate o sa-mi explici odata de ce trebuia sa fie asa...Dar pana atunci ma doare inca. Imi e dor de tine zilnic. Imi lipsesc sfaturile tale. Imi pare rau ca nu m-ai putut ajuta cand am devenit tanara femeie. Sunt convinsa ca nu faceam atatea greseli daca erai langa mine.
Stii am pastrat o geaca de a ta. Tii minte ca nu-mi placea cum miroseai pentru ca fumai? Ei bine, s-a pastrat asa bine mirosul si de cate ori absenta ta devine prea dureroasa, imi ingrop fata in ea si pur si simplu am impresia ca adulmec iubire. Aveai atata de multa pentru mine, incat e de ajuns sa inspir o data mirosul tau, care acum il ador, si sa ma simt iubita si ocrotita pentru o viata intreaga.
Uneori ma simt vinovata ca viata mea decurge normal si imi reprosez momentele de fericire. Dar nu te-am uitat nicio clipa. Ai continuat sa traiesti prin mine. Imi place sa cred ca ma poti vedea. Ca ai plecat intr-o lume mai buna, dar nu stiu... Totusi, adeseori o adiere de vant sau un ras de copil imi dau o exaltare in suflet si te simt.
Nu stiu unde esti, asa ca adresa de pe plic va fi inima mea pentru ca de cate ori te caut, acolo te gasesc.
Te iubesc mult, taticul meu scump!

P.S. In poza esti tu la doi ani.

Va pup!

Eu si cu mine

Si uite asa intr-o zi cu soare(sau ma rog, era innorat...detalii), m-am hotarat sa imi creez un blog. Nu am studii de specialitate, nu ma tin cea mai desteapta de pe lume, nici nu am pretentia ca am ceva de spus. Atunci de ce scriu? As putea la fel de bine si poate cu o rata mai mare de succes sa tin un jurnal personal... Imi place sa cred ca scriu pentru mine si pentru toata lumea si...pentru nimeni. Stau intr-o zi, in mica "pauza" ce mi-o iau de la a fi mama (momentan doar asta sunt) si privesc un ecran, care parca ma indeamna sa-mi folosesc, daca nu mintea, macar degetul opozabil. Si iata rezultatul. O avalansa de idei exprimate pe hartia electronica. Uneori imi iese, alteori, nu. Dar, imi place!

Asa ca astazi, privind obsedant ecranul din fata mea, m-am hoatarat sa scriu despre...MINE. Mi-am dat seama ca multi dintre voi mi-ati oferit un vot de incredere urmarindu-ma prin acest blog. V-am dezamagit? Sunt convinsa! Dar pana la urma cine sunt eu? O alta blonda printre bruneti.
In ultima vreme ma definesc ca mama, mama unui baietel incredibil, minunea mea de zi cu zi, cum imi place sa-l numesc. In rest? Sunt femeie... Oh, da! Asta sunt! Nu doar genetic, ci cu toate calitatile si defectele. Am acumulat pana la varsta asta, toate toanele, experientele, sclifosenile si complexele ce definesc o femeie.  Pe carte mea de vizita, de asemenea scrie sotie. Asta sunt mai putin. In noua ani de casnicie m-am rezumat in a fi amanta si bun prieten. Barbatii ma aproba, femeile sunt impartite in tabere. Ei ce sa faci? Nu poti sa le ai pe toate. Femeie de cariera? Imi vine si mie sa rad... "Cariera" mea e pe "hold". Nu e si nu a fost niciodata o prioritate. Vom vedea, poate o sa ajung si eu cea mai buna mediocra.
Si atunci, ce ramane de spus despre mine? Ce iubesc si ce urasc.
Iubesc: viata, cartile si o bere rece.
Urasc: aroganta, puterea si violenta.
Sunt iritanta, uneori cu toane, alteori geniala (rar modesta), dar sunt cea mai fericita pentru ca in fiecare zi am ocazia sa fiu EU!

Va pup!

P.S. Imi ador baietelul!

Martorii unei vieti

De ce iubim? De ce nu putem trai decat inconjurati de oameni? De ce nu putem sa fim tristi singuri? De ce nu putem fi fericiti singuri?
Suntem  o specie evoluata. Putem face mii de lucruri, putem crea totul din nimic. Putem sfida moartea si gravitatia. Cu fiecare secol ce trece, specia umana a evoluat. Cel putin din punct de vedere tehnologic. S-a pastrat o singura constanta: frica de singuratate!
M-am intrebat de ce? De ce nu simtim ca am trait o viata implinita daca nu am iubit pe cineva? De ce nu putem si nu avem nici macar vointa de a incerca sa suferim de unii singuri? De ce ne e frica sa traim doar cu noi insine? Dupa mult timp am ajuns la o concluzie.Concluzia mea nu are nimic de a face cu "bla-bla-ul" psihologic cum ca "omul este o fiinta sociala". Nu vreau nicidecum sa-l contrazic pe Aristotel! Intr-adevar omul este destinat traiului alaturi de semenii sai. Va cauta intotdeauna compania unui grup, mai mic sau mai mare. Are o trastatura importanta de caracter, si anume, sociabilitatea. Avand si ratiune, poate sa aleaga daca doreste sa-si petreaca viata inconjurat de semenii lui sau nu. Dar cine nu alege asta? Cei ce nu, sunt "exceptiile care confirma regula", vorba aceea.
Eu cred ca avem nevoie de MARTORI ai vietii noastre! Nu suntem in stare sa ne constientizam nimicnicia. Nu putem si nu vrem sa credem ca suntem doar noi si ca viata noastra nu inseamna, de fapt, nimic pentru nimeni. Asa ca ne alegem un martor, o persoana care sa ne priveasca zi de zi, pentru tot restul vietii. Vrem sa avem cui impartasi clipele, care insumate devin o viata. Si astfel, continuam sa traim pentru noi dar "obligand" cealalta persoana sa priveasca, sa se implice si la final sa ramana o dovada a existentei noastre. Reciproca e valabila. E un drum cu doua sensuri.

Il iubim? DA! Il vom alege pe acest criteriu: iubirea. Daca nutrim astfel de sentimente pentru el inseamna ca el e alesul. Ne amagim ca iubirea este o conditie "sine qua non". Este un sentiment ce ne face intr-o anumita masura superiori. Nu o simtim din reflex, alegem sa iubim. Insa, atunci cand dispare sau se estompeaza putini dintre noi alegem sa luptam pentru ea. S-a incheiat un capitol, trecem la altul. Ca atunci cand citesti o carte si intorci pagina dupa  pagina, fara regrete atsteptand nerabdatori finalul. Dar in viata nu ar trebui sa fie asa. Trebuie sa ne bucuram si sa savuram fiecare cuvant, rand si cand terminam o pagina sa facem o pauza sa retraim momente, clipe si simtiri. Finalul va veni oricum prea repede.
Trebuie sa luptam pentru iubire, sa incercam sa o reinviem in fiecare zi. E simplu? Nu! E foarte usor sa traiesti. Timpul trece orice am face noi. Timpul in doi insa, are capacitatea sa se opreasca, sa se dilate sa zboare pe nesimtite. In doi, intr-o echipa viata capata sens. E un film intim dar care are spectatori.
Avem un martor al vietii noastre. Merita sa luptam pentru el. Va fi o lupta zilnica pentru a mentine iubirea, pentru a-l pastra interesat.
Lupta cu cine?...cu tine insati...

Va pup!