Cand acasa nu mai e acasa

Am plecat de acasa, casa parintilor mei, cand am inceput facultatea. Aveam 18 ani. Majoritatea dintre voi cred ca au trait acelasi lucru. Eram entuziasmata! Abia asteptam sa scap din oraselul meu mic, sa merg intr-o alta lume. Sa nu mai o am pe mama mereu pe cap, sa nu mai fiu verificata, intrebata, controlata. Cu toate astea aveam si un sentiment de tristete, de abandon. Bine, nu as fi recunoscut nici cum asta, dar in sufletul meu existau multe sentimente contradictorii.

Oricum, pasul a trebuit facut si am inceput un alt capitol al vietii mele. A fost greu si surprinzator la inceput. Eu, singura la parinti, cu camera mea de cand ma stiam, acum, nevoita sa impart spatiul meu cu alte trei persoane, baie la comun, sa stau la rand sa-mi fac o portie de cartofi prajiti. Multe schimbari, dar privind in urma a fost foarte frumos!

Greu si frumos, cam ca toate in viata.

In primii ani mergeam in fiecare vacanta acasa. Gaseam camera mea incremenita in timp. Fiecare colt imi povestea ceva, ma regaseam si imi incarcam bateriile. Eram acasa.

Cu timpul am mers tot mai rar. Lunile de vara mi le petreceam lucrand, in tara si in strainatate. Vacantele celelalte mi se pareau prea scurte. Asa ca a devenit rapid o obisnuinta sa merg doar de sarbatori. Mai ales dupa ce m-am casatorit in anul trei. Facultatea mea fiind de sase ani am avut multe vacante si oportunitati de a merge acasa, pierdute.

Nu retin exact momentul, dar dupa ce am nascut prima mea Minune am mers toti trei pentru doua saptamani acasa. Abia asteptam! Imi era dor de mirosul adolescentei mele, de gustul mancarii gatite de mama mea. Vroiam sa-mi vad Minunea jucandu-se cu jucariile mele, pastrate cu sfintenie de mami. Sa il plimb pe unde obisnuiam eu sa merg, sa respir iar aerul oraselului meu. 

Si a venit timpul sa raman singura in camera mea. Am simtit-o atat de departe! Ma uitam la un poster ce ramase lipit si nu imi aminteam cand am facut asta. Ma simteam straina printre lucrurile mele. Am intrat in fiecare camera sa simt. Si am retrait amintiri, m-am revazut copil, l-am revazut pe tati, plecat prea repede de langa noi, am zambit la fluturasii din stomac amintindu-mi prima iubire. Apoi am mers si i-am spus Dragului meu: Abia astept sa mergem acasa!

Acasa nu mai era acasa...

Acasa era unde eram noi trei, acum patru. Acasa a inceput sa insemne unde eram eu. Eu cea de atunci. Azi acasa e unde sunt eu cu Minunile si Dragul meu. E locul unde poate nu fiecare colt stie o poveste despre mine, dar unde sufletul meu se odihneste si imbratiseaza linistea. Acasa e unde ma cunosc, ma descopar, cresc.

Fetita si adolescenta s-a intors acasa la mama. Femeia isi cladeste cuibul ei.

Si pana la urma despre asta este vorba. Sa invatam sa ne bucuram de trecut. Sa-i multumim, sa-l respectam. Dar sa simtim, sa iubim, sa respiram in prezent!

Prezentul trebuie sa devina acasa. Si cu liniste si implinire sa speram la viitor.

Avem, parca prea mult, tendinta sa ne legam de un loc. Sa stim ca e al nostru, sa simtim ca apartinem undeva. Insa toate acestea palesc daca in fiecare zi te pierzi pe tine. Tu esti constanta si axul principal in viata ta. Nicio perna, niciun suvenir nu iti vor putea spune mai multe. Totul se gaseste in sufletul tau. Casa parinteasca va fi mereu un refugiu pentru copilul din tine. Acasa devii tu. Unde esti, cine esti la un moment suspendat in timp.

Un pas important in acest joc al meu, jocul cunoasterii, e sa ma simt oriunde acasa. Pentru ca invat sa ma simt pe mine. Asa ca haideti la joaca! Va propun sa va priviti copil (adolescent) si sa va definiti trei lucruri ce va faceau sa va simtiti acasa. Retraiti-le, simtiti-le! Pe urma priviti calmi in voi si definiti trei lucruri ce azi va fac sa va simtiti acasa. Coincid sau nu, nu are importanta. Important e sa fiti sinceri cu voi. Veti realiza ca nu va lipseste nimic. Tot ce ai nevoie pentru a te simti acasa, e de tine! 

Acasa nu e acasa daca tu esti un calator si nu iti rezervi timpul de a calatori si prin tine. De a te cunoaste!

Sursa foto: Relaxare via Pinterest

Exista casnicia perfecta?

Avand in vedere ca zilele trecute eu si cu Dragul meu am implinit 12 ani de casnicie, acest text i-l dedic, in primul rand, lui.
Scriu incet, sa nu fac zgomot. E tarziu si un copil doarme in dreapta mea, abia ghicindu-i respiratia si altul in stanga, ce ma cauta si prin vise. In aceste momente ma simt fericita. Simt ca in sfarsit am invatat si am aflat, ce inseamna o casnicie fericita. Si acum urmeaza intrebarea. Exista asa ceva? (Aici exclud categoric, casniciile de pe Facebook!)
Pentru a-mi raspunde trebuie, in primul rand sa recunosc, cu sufletul deschis ce inseamna pentru mine fericirea. Noi toti trebuie sa o definim. Sa ne-o definim. Pentru ca, oricine ce ar spune, permiteti-mi sa fac urmatoarea precizare: fericirea e cel mai egoist sentiment al omului! Poate zambiti sau poate nu ma credeti. Insa...asa e! Fericirea nu poate fi definita de nimeni. Nici de o carte, nici de un guru, nici de D-zeu, nici de parinti, prieteni si asa mai departe. Fericirea e doar a noastra. E conturata, daca vreti, de altii dar fara noi, fara trairile, asteptarile si sentimentele noastre e doar o forma fara fond.

Asadar va invit sa facem un joc, de cunoastere sau de fericire, daca preferati. Ati vazut vreodata un copil jucandu-se? Are scop final, porneste de la o idee, dar frumusetea jocului lui e improvizatia. Adauga la fiecare pas culoare, raset, schimba povestea din mers si nu mica ii e mirarea, cand la final, a obtinut cu totul altceva. Dar incantarea nu scade! Bucuria e aceeasi!
Ei bine, acesta e jocul ce vi-l propun. Raspundeti-va sincer, ce inseamna pentru voi fericirea. Sa ai o familie, sa fii sanatos, sa fii iubit, sa fii bogat, sa calatoresti, sa mananci bine, sa razi pana la lacrimi? Nenumarate posibiltati. Dar macar una, ne defineste pe fiecare in parte. E ceea ce ne dorim, ce avem sau ce ne lipseste.
Pentru mine fericirea s-a transformat intr-o simpla schita. Cu trecerea anilor, improvizez. Adaug, retrag, modific. Dar pilonii raman. Pe acestia desenez. Cu acestia merg mai departe. Si ei sunt atat de simpli, incat e imposibil sa nu poata sustina orice. Sunt trei lucruri primordiale: familia, iubirea, respectul de sine. Daca unul din acestia ar cadea, fericirea mea s-ar zdruncina.
Daca v-ati identificat pilonii, putem merge mai departe.
Ce este casnicia? Pentru mine, inseamna un parteneriat. Doi oameni care aleg sa treaca prin viata impreuna. Pentru a crea o casnicie acesti parteneri trebuie sa fie prieteni. Cei mai buni prieteni! Pare atat de simplu! Dar oare e asa? Prietenii ti-i alegi si o data cu trecerea timpului la unii renunti. Cu un sot (partener) renuntarea nu ar trebui sa fie asa facila si grabita. Si atunci? Ce ne poate ajuta sa continuam, sa ramanem prieteni? Cred, ca aici, un rol important are si norocul. Norocul de-a intalni acea persoana, care te intelege, e pe aceeasi lungime de unda cu tine, te completeaza. Dar un rol la fel de important il are JOCUL, Jocul cunoasterii. Pe acei piloni ce te definesc, ce iti definesc fericirea, incepi sa improvizezi. Te joci alaturi de partenerul tau. Comunicati, vorbiti si va jucati. Schimbarea apare in timp la amandoi dar baza ramane. O data ce o cunosti, in tine si in celalalt, o respecti, o pastrezi si restul devine o joaca.
Exista casnicia fericita?
Da! E a ta, a mea, a umbrei de la coltul strazii. O traiesc cei ce se cunosc, ce se respecta, pe ei insisi si pe partener, cei care stiu sa se joace.
Haideti sa ne jucam! Jocul cunoasterii e nelimitat. Nu exista castigatori sau premii. Cel putin nu imediate. Dar iti ofera perspectiva fericirii, te daruieste pe tine. Ce poti sa doresti mai mult?

*sursa foto happy couple via Pinterest

O poveste...fireasca

Firescul ne defineste. Ne este indus de cand ne nastem. Este firesc sa ne traim copilaria, sa fim iubiti, sa radem, sa suferim. Urmeaza firescul cunosterii iubirii, a trairilor, a relatiilor. Firesc este sa-ti intemeiezi o famile, sa ai o meserie, sa faci copiii.  Firescul isi urmeaza drumul...firesc... Te bucuri, suferi, traiesti, mori. Toate parte dintr-o viata de om. Viata fiecaruia. Unica.

Dar ce se intampla cand NEFIRESCUL isi face aparitia?

Cand copilaria nu e fericita? Cand dragostea nu e impartasita sau nici macar invatata? Cand familia mult visata se lasa asteptata. Cand copiii nu sunt "perfecti" decat in ochii mamei lor. Cand tot ce era firesc devine un haos si montagne rousse si viata ta se desfasoara in umbra oricarui alt cuvant, decat sub umbra FIRESCULUI.

Lasati-ma sa cred ca si acest lucru e firesc. Ca depresia, tristetea, indoilelile fac parte din noi in aceeasi masura ca fericirea, iubirea, linistea.

In jurul meu vad atat de mult nefiresc incat ma intreb: de unde ideea aceasta ca lucrurile trebuie sa se desfasoare intr-un anumit fel. Nimic nu e cum ne imaginam. Neasteptatul, imprevizibilul ne definesc.
Suntem toti oameni. Unici si atat de asemanatori. Viata noastra imperfecta e a noastra. Se transforma in firescul nostru. Nimeni nu trebuie sa inteleaga. Nimeni nu trebuie sa accepte. Firesc ar fi ca fiecare sa-si traiasca bucuriile si supararile. Firesc ar fi sa reusim sa ne ridicam de fiecare data, sa multumim Celui de Sus pentru o noua zi si sa mergem mai departe. Singuri sau sprijinindu-ne pe sufletul cuiva. Da...asta e firescul lucrurilor.
Dar viata e nefireasca. Viata iti da si depresie, singuratate, boala, griji, durere. Uneori balanta e in perfect echilibru. Alteori se inclina. Dar mereu, cu un firesc enervant, merge inainte. Fara intrebari, fara pauze.
Toate aceste imperfectiuni, toate aceste lucruri nefiresti te fac cine esti azi, cine vei fi maine. Accepta-te, urla daca e cazul, cearta-te cu tot Universul dar primeste nefirescul in tot ce te inconjoara. Nu poti controla asta. Poti doar sa mergi mai departe!
Viata ta e pana la urma o simpla poveste...fireasca.
Nu exista un scop maret al suferintei, nu exista dreptate. Poti sa crezi in karma, in Iad si Rai. Poti sa crezi ca undeva lucrurile se vor aranja, vor capata un sens. Dar nu azi. Nu tie. Cand sufletul te doare, cand copiii tai sufera, cand ziua de maine pare a fi mai neagra decat cea de azi, atunci toate se minimalizeaza. Doar trairile tale au importanta si asta e firesc. Asa ca da! Tu contezi! Conteaza fiecare lacrima inghitita sau lasata sa curga. Conteaza fiecare zambet rapit sau uitat sa mai apara. Conteaza egoismul durerii tale. Ai dreptul sa fii egoist! Ai dreptul la revolta! Ai dreptul sa vrei sa cunosti firescul, asa-zisa normalitate.
Dar nefirescul nu poate fi controlat. Poti controla doar unele lucruri. Si cel mai important e sentimentul vinovatiei. Nu, nu esti vinovat! Nu poti si nu ai fi putut sa faci nimic sa fie altfel. Poti sa-ti lasi sufletul vazut, atins si neinteles. Pentru ca asa e firesc.
Ghideaza-te dupa umbrele altor suflete si invata sa traiesti cu nefirescul. Pentru ca, te asigur, face parte din viata fiecaruia, fara exceptii.
Traieste povestea ta fireasca!