Martorii unei vieti

De ce iubim? De ce nu putem trai decat inconjurati de oameni? De ce nu putem sa fim tristi singuri? De ce nu putem fi fericiti singuri?
Suntem  o specie evoluata. Putem face mii de lucruri, putem crea totul din nimic. Putem sfida moartea si gravitatia. Cu fiecare secol ce trece, specia umana a evoluat. Cel putin din punct de vedere tehnologic. S-a pastrat o singura constanta: frica de singuratate!
M-am intrebat de ce? De ce nu simtim ca am trait o viata implinita daca nu am iubit pe cineva? De ce nu putem si nu avem nici macar vointa de a incerca sa suferim de unii singuri? De ce ne e frica sa traim doar cu noi insine? Dupa mult timp am ajuns la o concluzie.Concluzia mea nu are nimic de a face cu "bla-bla-ul" psihologic cum ca "omul este o fiinta sociala". Nu vreau nicidecum sa-l contrazic pe Aristotel! Intr-adevar omul este destinat traiului alaturi de semenii sai. Va cauta intotdeauna compania unui grup, mai mic sau mai mare. Are o trastatura importanta de caracter, si anume, sociabilitatea. Avand si ratiune, poate sa aleaga daca doreste sa-si petreaca viata inconjurat de semenii lui sau nu. Dar cine nu alege asta? Cei ce nu, sunt "exceptiile care confirma regula", vorba aceea.
Eu cred ca avem nevoie de MARTORI ai vietii noastre! Nu suntem in stare sa ne constientizam nimicnicia. Nu putem si nu vrem sa credem ca suntem doar noi si ca viata noastra nu inseamna, de fapt, nimic pentru nimeni. Asa ca ne alegem un martor, o persoana care sa ne priveasca zi de zi, pentru tot restul vietii. Vrem sa avem cui impartasi clipele, care insumate devin o viata. Si astfel, continuam sa traim pentru noi dar "obligand" cealalta persoana sa priveasca, sa se implice si la final sa ramana o dovada a existentei noastre. Reciproca e valabila. E un drum cu doua sensuri.

Il iubim? DA! Il vom alege pe acest criteriu: iubirea. Daca nutrim astfel de sentimente pentru el inseamna ca el e alesul. Ne amagim ca iubirea este o conditie "sine qua non". Este un sentiment ce ne face intr-o anumita masura superiori. Nu o simtim din reflex, alegem sa iubim. Insa, atunci cand dispare sau se estompeaza putini dintre noi alegem sa luptam pentru ea. S-a incheiat un capitol, trecem la altul. Ca atunci cand citesti o carte si intorci pagina dupa  pagina, fara regrete atsteptand nerabdatori finalul. Dar in viata nu ar trebui sa fie asa. Trebuie sa ne bucuram si sa savuram fiecare cuvant, rand si cand terminam o pagina sa facem o pauza sa retraim momente, clipe si simtiri. Finalul va veni oricum prea repede.
Trebuie sa luptam pentru iubire, sa incercam sa o reinviem in fiecare zi. E simplu? Nu! E foarte usor sa traiesti. Timpul trece orice am face noi. Timpul in doi insa, are capacitatea sa se opreasca, sa se dilate sa zboare pe nesimtite. In doi, intr-o echipa viata capata sens. E un film intim dar care are spectatori.
Avem un martor al vietii noastre. Merita sa luptam pentru el. Va fi o lupta zilnica pentru a mentine iubirea, pentru a-l pastra interesat.
Lupta cu cine?...cu tine insati...

Va pup!