"Undeva, in creierul muntilor, cresteau trei trandafiri. Unul galben, altul rosu, altul negru. Toti trei cu cate o floare proaspata abia deschisa, cu petale netede si catifelate. Chiar in clipa in care au inflorit, le-a fost dat sa auda glasul pasarelelor care, zburand sub bolta azurie, povesteau despre frumusetea falnica si impunatoare a Marii, despre maretia si puterea ei neasemuita.
Toti trei se indragostira de Mare, si toti trei pornira in cautarea ei.
Cel dintai se incumeta la drum trandafirul galben. Straluminat ca aurul soarelui incins de atata dragoste si plin de forta tinereasca, strabatu in joaca o vale, inaintand cu pas mandru si voios. Drumul lui fu intrerupt abia de un pararu iute de munte, presarat de pietroaie si vartejuri. "Ah trandafirule, cat esti de frumos, ii spuse paraul suspinand. Da-mi o singura petala, una singura, si eu te trec, ca pe un fulg de pasare, pe malul celalalt". Trandafirul nu statu pe ganduri. Ii dadu paraului o petala de aur si, fara sa-si umezeasca picioarele ajunse pe malul opus. Acolo insa ii taie drumul un munte. Acesta, la randul lui, incepu sa-l roage si sa-i fagaduiasca: "Ce frumos esti, trandafir de aur. Da-mi o singura petala, una singura, si te trec ca pe un fulg de pasare peste culmea inalta". Fara sa stea in cumpana, mandru de frumusetea si tineretea lui, trandafirul ii darui petala, cu zambetul pe buze. Si pana sa se dezmeticeasca se si afla de partea cealalta a muntelui... Numai ca in calea lui intalni multe paraie si multi masivi muntosi. Si de fiecare data trandafirul galben plati trecerea cu o petala din floarea sa de aur. Caci, vorba ceea, se grabea sa ajunga la iubita sa, Marea! Nu voia sa se impiedice de nicio opreliste, si nici sa oboseasca prea mult si sa se istoveasca. In sfarsit, ajunse in fata ei si nu se mai satura privind-o! Se topea pur si simplu de atata trufie, si de atata fericire. Ce frumoasa e iubita lui, Marea! La fiecare suflare a ei se inlta un val, izbind cu putere malul... "Aici sunt", izbucni trandafirul, tradand vocea indragostitului. "Am venit la tine, iata-ma, sunt a ta, Marea mea draga!" Deodata insa, Marea se umfla si suspina adanc: "Ah, trandafirule! Frumos ai fost, sunt sigura. Dar uite ce a ramas din tine. Cu cata usurinta ti-ai irosit frumusetea. Nu, nu te supara, pe tine eu nu te pot iubi"... Atunci abia, trandafirul se cerceta inmarmurit cu ochii plini de tristete. In unda curata, cristalina, a valurilor, se oglindea tija lui cu varful plesuv.
Intre timp pornise la drum si trandafirul rosu. Floarea lui proaspata si frumoasa ardea ca sangele curat. Si el ardea, impurpurat de dorinta nestavilita de a vedea cat mai repede Marea. Si lui ii fu dat sa auda cuvintele ademenitoare si pline de magulire ale salbatecului parau de munte.
“Nu” sopti atunci trandafirul rosu. “Frumusetea mea ii apartine in intregime iubitei mele Marea. Si se arunca in apa iute si involburata. Curentul il prinse in valtoarea lui si izbi cu el de toate pietroaiele, dar trandafirul nu ceda, si se batu cu indarjire pana ajunse pe celalalt mal. Cand se trezi in fata cu muntele, nu-i dadu nici lui, nici o petala si porni cutezator in sus, saltand peste stanci, croindu-si drum prin zapada, infuntand ploi torentiale, pana cand, plapand si sleit de puteri trecu dincolo de creasta. Dar n-apuca sa se odihneasca prea mult caci alte lanturi muntoase se ivira in calea lui, si intre ele alte paraie iuti, presarate cu pietroaie si bolovani. Trandafirul suferi si se chinui mult de tot pana sa ajunga, in cele din urma, istovit de-a binelea, dar plin de dragoste supusa in fata iubitei sale Marea. “Sunt a ta” rosti el in soapta. In clipa aceea insa, Marea se umfla si spuse oftand:“Ah, trandafirule… Prin cate suferinti trebuie sa fi trecut! Iar pentru asta, eu te respect. Sunt sigura ca ai fost nespus de frumos. Dar priveste ce a ramas din tine. Nu, nu te supara, eu pe tine nu te pot iubi”. Si trandafirul se cerceta cu uimire. Ochii il usturau si-I lacrimau de oboseala, in unduirea clara si straveziea valurilor ce se rostogoleau pe tarm se oglindea trupul lui lovit si frant. Petalele rare, botite si sfasiate, atarnau in jos, pleostite. Flacara lor se stinsese pe drum. Trandafirul state acum aici lipsit de orice vlaga, de parca nici n-ar fi trait vreodata…Si trandafirului negru i se pusera in cale nenumarate paraie si masivi muntosi, care ii cerura si lui o singura petala, una singura, din floarea intunecata si incinsa de dragoste. Si el, aidoma fratelui sau, trandafirul rosu, li se impotrivi, infrtuntandu-i fatis. Se arunca fara preget in apa salbatica si involburata, si se strecura inotand printre pietroaie. Sui neinfricat povarnisurile stancoaseale muntilor; isi croi drum impleticindu-se prin zapada, infrunta ploi torentiale si dardai in bataia vanturilor reci si vijelioase. Cazu, dar mereu se ridica biruind oprelistile ce se ridicau in drumul lui. Si numai atunci cand vreun varf de munte era neobisnuit de inalt si intr-adevar de netrecut, iar vreun parau era atat de salbatic si atat de dezlantuit incat s-ar fi putut ineca in apa lui, ori atunci cand nu mai era in stare sa inainteze si simtea amenintarea istovirii totale, daruia, cu toata parerea de rau paraului sau muntelui cate o petala din floarea sa… In sfarsit, ajunse si el in fata iubitei sale-Marea. “Aici sunt: langa tine”, ii spuse in soapta. “Te vad, ii raspunse Marea… Va sa zica, pana la urma tot ai venit! Cat esti de frumos! Ce-i drept, nu mai esti chiar atat de tanar, timpul a inscris multe pe chipul tau. Ai suferit destule in viata. Frumusetea ta nu e tesuta din firul neted, dar firav al gratiei. In tine salasluiesc darzenia si curajul, gingasia si puterea, plenitudinea si parfumul vietii. Ce placere imi face sa te privesc! Simt cum mi se incalzeste inima. Pe tine te-am asteptat, tu imi esti sortit sa te iubesc! Hai, vino la mine, trandafirul meu negru!” Rasuflarea facu sa i se agite pieptul. Cu valul ce se inalta, cuprinse cu putere, dar plina de duiosie, trandafirul negru si-l lipi de trupul ei. Si din clipa aceea nu se mai poate satura de el. Il mangaie, il rasfata si-l leagana usor in bratele valurilor sale. La randul lui, trandafirul o incalzeste cu propria-i fericire si cu flacara fierbinte a sangelui sau…Jan Kozak – Adam si Eva
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu